Din vremea lui Pazvante Chiorul. Foaia de zestre - amânări şi tergiversări după nuntă

07 Mar 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Foaia de zestre - amânări şi tergiversări după nuntă

După logodnă, ginerele primește foaia de zestre, dar lucrurile intră în casa sa abia cu ocazia nuntirii, când mireasa se mută în casa soţului. Livrarea zestrei are loc în cadrul unui ritual specific aşa cum se întâmpla în Italia sau Franţa secolelor trecute. Cum o căsătorie fără zestre se realizează cu dificultate, şi cei mai săraci părinţi se străduiesc să alcătuiască zestrea atât de necesară.

Pentru a-şi vedea fiica măritată, tatăl promite un anumit număr de stânjeni, vii, livezi sau mori. Odată nunta împlinită, tatăl face uitată această îndatorire, dar ginerele are grijă să-i amintească de fiecare dată, să facă presiuni şi scandal, să-l reclame în justiţie. Certurile încep uneori chiar a doua zi după nuntă. Intervenţiile rudelor sau ale vecinilor se impun pentru a-i împăca şi pentru a-i face să ajungă la un compromis. La scurtă vreme, lucrurile se reiau de unde rămăseseră înainte de a se rediscuta noua zestre, noua înţelegere.

Documente numeroase păstrează detalii ale acestor neînţelegeri în care socri şi gineri se pun din nou la masa negocierilor. Pentru a nu fi înşelat iar, ginerele cere cu insistenţă un act scris cu lucrurile ce nu s-au dat, cu sorocul şi termenul limită de livrare definitivă a tot ce a rămas. Alţii notează cu atenţie şi cu insistenţă în dreptul fiecărui obiect pus în foaia de zestre „s-a dat” , „nu s-a dat” sau „pentru caretă dat taleri 130”. Alteori foaia de zestre devine neîncăpătoare pentru a primi toate micile remarci notate de ginere.

Ruxandra Poenaru are astfel de probleme cu ginerele ei. Acesta notează tot. De exemplu, în dreptul inelului cu rubin ţine să noteze „mititel robinaşu şi inelu” şi precizările de acest gen se găsesc pe tot documentul. Ele se disting uşor de actul dotal pentru că avem de a face cu un alt scris, cu o altă cerneală şi mai ales că notiţele folosesc persoana I singular, adică îi sunt autoadresate, pentru buna lui ştiinţă.

Mărgăritarul i se pare prea mărunt, unul din cearşafuri este vechi şi ponosit, salteaua este din atlaz prost, linguriţa din argint cu farfurioara ei nu cântăresc decât 25 de dramuri, din batiste nu a primit decât patru, pentru argintăria mesei a trebuit să insiste şi până la urmă a primit 110 taleri şi patru parale, să-şi cumpere singur, în locul ligheanului şi al ibricului „mi-au dat 6 tipsii de aramă şi le-am făcut lighean şi ibric”, din şase iepe una i se pare prea tânără, cei doi bivoli de jug sunt de fapt tauri. Scurte notiţe de acest gen se regăsesc pe parcursul întregului manuscris, iar neînţelegerile dintre cei doi au fost de multe ori aduse în faţa justiţiei.

Documente de acest fel ne arată dificultăţile punerii în practică a actului dotal, între alcătuirea actului şi transferul obiectelor în casa ginerelui fiind cale lungă. Conform legii, tatăl are un răgaz de doi ani pentru a împlini toate cele înscrise. Nerespectarea termenului aduce sancţionarea tatălui cu plata unei dobânzi de patru la sută, referinţa este însă ambiguă, incompletă şi nefolosită în practica cotidiană.

La rândul său, Legiuirea Caragea prevede că oricine promite zestre, tată, mamă sau oricare altă persoană, are obligaţia de a o îndeplini. Chiar dacă legea apare târziu (1818), se constată că taţii sunt întotdeauna obligaţi să-şi ţină promisiunile, mai ales când la mijloc se află acte scrise doveditoare asupra zestrei promise. Că reclamarea în justiţie se face după un an sau şase, puţin importă, socrul se obligă să dea tot ce a promis prin foaie.

De exemplu, diaconul Gheorghe din Căpşuna, judeţul Vlaşca, este purtat prin instanţă de ginerele lui, Ioan, pentru un cal, un râmător, câţiva pruni şi un răzor de vie, lipsa de zestre nedată de şase ani. În faţa mitropolitului, tatăl se angajează ca odată ajuns acasă „să aibu a se face teslim toate în mâna protopopului”.

 Pentru a se asigura că nu va amâna la infinit şi nu-i va avea peste ceva timp iarăşi la Mitropolie, mitropolitul insistă pe prezenţa protopopului ca garant al acestei înţelegeri. El va trebui să dea tatălui o adeverinţă de predare ca semn al finalizării conflictului sau ca asigurare „că le-am dat şi cum că nu mai are a cere nimic de la mine”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră