Din vremea lui Pazvante Chiorul. Pe când țiganii miroseau a cioară

11 Mar 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Pe când țiganii miroseau a cioară

Răsăritencele nu prea au nevoie de „ miroase străine”, pentru a ascunde crusta murdăriei, crede doctorul Ștefan Episcupescu, întrucât mirosul lor „îndestulează podoaba frumuseții”. Celelalte etnii au mirosuri specifice și sunt identificate după „duhoare”. De pildă, țigăncile ar avea duhoarea lor, care provoacă „scârbă”, dacă ar fi să-l credem pe Ioan Baldovin. E obsedat de mirosul de „cioară”. Este adevărat că „scârba” îi trezește simțurile olfactive abia după ce află că soția sa este pe jumătate țigancă, roabă răscumpărată. Să fie un moft? Mai degrabă da, din moment ce duhoarea se transformă în mireasmă când pretinde ca zestrea să fie mărită.

Mirosul trupului este „cel mai atrăgător și dezmierdător”, întrecând toate celelalte „miroase”, chiar și „duhul gurii”. El joacă un rol important în jocul seducției pentru că „are acea minunată și puternică lucrare de trage aburul cel bărbătesc” sau cel „fămeesc”, după împrejurare. „Tragerea magneticească” se concentrează în jurul „aburului”, al mirosului trupului, iar cu cât acest trup este mai „limpede” și mai curat, mai ferit de „putoarea îngălăciunii” și de „mirosul strein”, cu atât va fi mai atrăgător, mai seducător, mai dorit, fără a fi nevoie de „graiuri mângâioase de dragoste”.

Miresmele se asociază cu curățenia, mirosurile sunt mai apropiate de „putoare”, murdărie, transpirație acră și înecăcioasă, halene grele. Mirosurile pot fi mai întâi de toate ascunse sub aparența miresmelor, înainte de a fi cât de cât îndepărtate de apă. Miroasele au fost inventate înaintea apei, ele sunt capabile să țină sub control mirosurile. Sulfina, levănțica, busuiocul, socul, crinii, trandafirii, rozmarinul și multe alte ierburi, trecute prin alambic, servesc la înmiresmarea și la împrospătarea părților vizibile ale trupului.

Apa de trandafiri este parte integrantă a unei practici cotidiene; înainte de masă sau în timpul mesei, slugile se plimbă cu apa de trandafiri printre boieri și invitații lor, care își îndepărtează de pe degete grăsimile sau resturile felurilor servite. De altfel, apa de trandafiri are o întrebuințare foarte largă: clătește degetele, spală fețele, parfumează gurile. Și cum întrebuințarea ei este o obișnuință, nu pare un lux pentru o mare casă boierească.

Pe de altă parte, nu trupul se parfumează, ci obrazul, cu „apă de Franța”. Mâinile primesc aroma apei de trandafiri, parfumul moscului sau duhul crăiesei. Episcupescu pramărește parfumul curățeniei trupului, singurul capabil să „magnetizeze”. Cum acest parfum nu prea este la modă, doctorul recomandă o serie de preparate înmiresmate capabile să țină în aria suportabilului diferite sudori și duhori neplăcute.

Flori de portocal, lămâi, iasomie, soc, rochița rândunicii, mentă, rozmari nemțesc și livant, macerate la cald și trecute prin alambic, fac puterea „apei crăiesei”. Dar ea se adresează tot obrazului pe care îl ajută să devină mai „înviorat” și mai neted prin înlăturarea „zbârciturilor”. Cucoanele trecute de prima tinerețe au mare nevoie de acest „duh mirositor”, care, în amestec cu apa de obraz, face minuni pe fețele ofilite de vreme: „întinde pelița de zbârcituri, o netezește și-i dă față și luceală de frumusețe”.

Parfumarea „pieptului”, adică a regiunii din jurul gâtului, apare ca o necesitate, pentru că pieptul este oferit de moua modă a decolteurilor cât mai adânci. Căci se știe: „muiera curată, de miros te îmbată”! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Alte stiri din Carte

Ultima oră