Locuitorii satelor și ai mahalalelor își organizează activitatea diurnă și pe cea nocturnă ghidându-se după dăngănitul clopotelor. Ele anunță începutul slujbelor, utrenia și vecernia, din ziua de Paști sau din zilele de sărbătoare, anunță, cu jale, moartea și vestesc, cu bucurie viața. Glasul clopotelor este foarte util pe vreme de război sau de revoltă, de epidemii sau când isbucnesc incendii. Sonoritățile felurite transmit evenimente diferite.
Când clopotele sunt trase trei nopți la rând se cere ajutor cerului și divinității pentru aflarea celor care au prădat comunitatea, de pildă. Când sunt trase în timpul unei ploi cu grindină, se invocă mila puterii divine pentru potolirea furtunii distrugătoare de recolte. Sau sunetul clopotelor trase în Vinerea Paștelui se înscrie înseria ritualurilor fertilității, când fecioarele comunității iau cu asalt clopotnița și trag clopotele pentru a se obține o bună recoltă de cânepă.
Pe vremea invaziei lăcustelor din timpul domniei lui Constantin vodă Mavrocordat, clopotele sunt trase pentru îngrozirea vietăților: „într-o zi s-au pornit pin Eși și, de mulțimea lor, soarile nu să vide”, povestește cronicarul la anul 1748. Drept pentru care domnul poruncește „ca să facă rugă și să tragă toate clopotile cele mari, că doar s-or spărie să fugă”. Rezultatul n-a fost însă cel sperat: „în zădar s-au ostenit, căci era urgie lui Dumnedzău”.
Comunitățile se mânsdresc cu clopotele lor, care trebuie să fie amri și să fie auzite cât mai departe. În Țara Românească, clopotul de la mânăstirea Cozia, mare cât „o claie de fân”, ar fi trebuit să aibă sunetul cel mai puternic. Legenda spune însă că n-a reușit să bată și să fie auzit în satele și pe moșiile din zestrea mânăstirii, strivit fiind de propria greutate. „Când tragi clopotele la Hotin se aude în Ismail”, spune un proverb, reținând puterea sunetului care merge de-a lungul Nistrului și ajunge la Dunăre.
Căderea în uitare a unui astfel de instrument, care decenii de-a rândul și-a făcut datoria de vestitor, se transformă în deriziune colectivă. Clopotul din turnul mânăstirii-spital Colțea trece print-o astfel de prefacere. Căzut la pământ în urma cutremurului din 14 septembrie 1802, clopotul Colței este abandonat în grădină; repus în funcâiune pentru scurtă vreme, clopotul capătă importanța de altădată, când vestește încoronarea domnitorului Gheorghe Bibescu la 1 ianuarie 1843, pentru ca apoi să fie din nou abandonat printre buruieni.
Uitat, dar și din cauza amplasării sale în Turnul Colței, clopotul nu mai înseamnă nimic pentru bucureșteni. Iuliu Zanne consemnează în proverbele sale glumele care circulă pe ulițele mahalalelor pe seama bietului clopot ce ajunsese să desemneze ironic praful de pe tobă. De altminteri, clopotul e amintit în descrierea diferitelor caractere: limbutul afemeiat „trage clopotele”, în timp ce muribundul se mai poate vindeca doar cu „zeamă de clopot”. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
