În Europa Centrală și de Est, ezitarea este un lux pe care istoria nu îl tolerează. Puterea se schimbă rapid, alianțele se realiniază brusc, iar relevanța nu este niciodată garantată. Cu toate acestea, România continuă să se comporte de parcă timpul însuși ar fi un aliat. În timp ce regiunea se mișcă, Bucureștiul stă pe loc. În timp ce vecinii iau decizii, România amână. În timp ce alții își asumă riscuri politice, România caută confortul procedural, conform European Conservative
Inițiativa emergentă a președintelui american Donald Trump, Board of Peace, a devenit un nou test al clarității strategice în regiune. Ungaria și Bulgaria s-au alăturat fără ezitare – nu pentru că au fost instruite să o facă, ci pentru că au înțeles un adevăr geopolitic fundamental: relevanța se construiește prin poziționare, nu prin permisiune.
România, în schimb, a ales suspendarea. Fără un sprijin clar. Fără o respingere clară. Fără o linie independentă. Doar tăcere redenumită „analiză mai aprofundată”. Aceasta nu este diplomație. Este paralizie politică.
Această tăcere a fost întărită simbolic de absența lui Nicușor Dan de la Forumul Economic Mondial de la Davos – un forum în care tocmai astfel de aliniamente strategice, inițiative geopolitice și direcții regionale sunt dezbătute și conturate. Decizia de a nu participa nu a semnalat neutralitate. A semnalat o evitare calculată: un refuz deliberat de a adopta o poziție publică clară – nu numai cu privire la inițiativa Board of Peace și direcția strategică a României, ci și cu privire la un set mai larg de probleme critice cu consecințe directe pentru România, Uniunea Europeană și întreaga regiune. Nu a fost prudență. A fost abdicare. Evitarea a devenit politică. Ambiguitatea a devenit metodă.
De la voce suverană la aliniere administrativă
Această logică a evitării a fost vizibilă și în declarația președintelui român în cadrul reuniunii informale a Consiliului European de la Bruxelles, unde Nicușor Dan a spus
Cred că, înainte de a merge și noi acolo, așa cum s-a spus în discursul public românesc, trebuie să avem mai întâi pregătite anumite strategii, astfel încât astfel de vizite să poată fi constructive.
La prima vedere, declarația pare prudentă. În realitate, ea expune problema de bază: absența oricărei strategii existente. Un stat care vorbește despre „pregătirea strategiilor” în momente de decizie geopolitică este un stat care recunoaște că nu are încă una. Coerența nu se improvizează. Doctrina nu se asamblează ad hoc. Viziunea strategică nu se construiește reactiv.
Aceasta nu este prudență. Este nepregătire structurală.
Când conducerea vorbește despre strategii viitoare în loc să acționeze pe baza doctrinei existente, aceasta dezvăluie faptul că România nu operează cu un cadru geopolitic coerent. Ea navighează printre evenimente în loc să le modeleze. Reacționează la agende, în loc să le stabilească. Gestionează situații, în loc să urmărească interese.
În acest sens, problema României nu este indecizia, ci golul strategic.
Un stat care nu își poate articula propriile interese încetează să mai fie un actor și devine o extensie. Politica externă a României seamănă din ce în ce mai mult cu o aliniere birocratică decât cu o gândire strategică. Deciziile nu mai sunt formulate în funcție de interesul național, ci de conformitate. Pozițiile nu sunt construite – ele sunt pur și simplu adoptate. Direcția nu este generată intern – ea este importată.
Ungaria și Bulgaria și-au calculat interesele și au acționat. România și-a externalizat judecata. Acesta nu este un episod izolat. Este un model.
România s-a aliniat UE în privința acordului Mercosur, în ciuda riscurilor directe pentru agricultura românească și producătorii interni. România continuă să canalizeze sprijin politic și financiar către Ucraina, în timp ce în țară proprii cetățeni se confruntă cu politici de austeritate, reduceri bugetare și presiune fiscală crescândă impusă de guvern.
Lipsa de greutate ca condiție politică
Un diagnostic precis al condiției geopolitice a României vine din interiorul propriei clase politice. Kelemen Hunor, președintele RMDSZ, principalul partid politic care reprezintă minoritatea etnică maghiară din România, a descris situația cu o claritate rară:
Din punct de vedere politic, România de astăzi este lipsită de greutate: nu a adoptat poziții cu privire la aproape nimic, nu își stabilește nici măcar propria direcție, se aliniază pozițiilor altora și plutește pe o mare deschisă și furtunoasă. România ar avea nevoie de aliați locali și regionali. În prezent, România nu menține relații puternice bazate pe încredere cu niciunul dintre vecinii săi.
România nu este marginalizată pentru că este ostilă. Este marginalizată pentru că este pasivă. Nu este independentă. Nu este strategică. Nu este ancorată. Este pur și simplu aliniată.
Într-o regiune din ce în ce mai modelată de blocuri strategice, diplomație asertivă și coordonare regională, România a ales cea mai fragilă poziție posibilă: neutralitatea obedientă.
Prin faptul că nu a adoptat o poziție clară cu privire la problemele cheie, se confirmă o transformare mai profundă: România nu se mai comportă ca un actor strategic suveran, ci ca un satelit instituțional docil. Nu inițiază. Nu convoacă. Nu conturează agende. Se adaptează la ele.
În politica internațională, loialitatea nu produce relevanță. Strategia o face.
Statele care nu își definesc propriile interese servesc inevitabil interesele altora. România a aspirat odată la leadership regional. Astăzi, riscă să devină un apendice regional.
Bucureștiul încă confundă ascultarea cu securitatea și alinierea cu stabilitatea. Dar istoria ne învață o lecție mai dură: statele fără autonomie strategică nu sunt protejate – sunt ocolite. Tăcerea nu este neutralitate. Ezitarea nu este prudență. Alinierea nu este suveranitate.
Și în geopolitică, cei care doar urmează nu sunt niciodată invitați să proiecteze viitorul. Li se cere doar să îl pună în aplicare.
