Guvernul de la București bolojenește întruna dări împovărătoare pentru toți cetățenii patriei scăpate, chipurile, din mâinile rusofile ale Georgescului, în urma, țineți-vă bine!, unei tentative de lovitură de stat la ceas hibernal… De râsul curcilor, zău, nu și al procurorilor republicii, mari și zeloși amatori, iată, ai dosarelor de ficțiune juridică… Românii mârâie, ies în stradă înfășurați în steagul tricolor mai găurit ca niciodată și amenință cu proteste și greve de pomină. Culmea, lor li s-au alăturat și primarii, semn că norodul fierbe rău și pare să dea peste răscoale. Până una alta, să luăm aminte că „excesul de impozite justifică comunismul. Căci este cu adevărat absurd să iei bani dintr-o parte ca să-i dai imediat în alta, după tracasări disproporţionate. De aceea, oamenii, sătui să plătească statul, își fac copiii funcţionari, ca să recupereze sub o formă nouă ceea ce au fost nevoiţi să abandoneze sub formă de impozite. Singura diferenţă este că statul a luat impozitul în aur de la oamenii cumsecade și le plăteşte fiii cu hârtii. În fond, statele trăiesc din decalajul dintre generațiile care plătesc în aur și cele care trăiesc cu hârtie”[1]. Mda, un context râvnit de suveraniști, în brațele cărora se va arunca „fiara uriașă” întărâtată de birurile sleitoare. Și de discursurile patetice și patriotarde, de genul acestuia: „Ne naștem cu toții din iubire și intrăm într-o mare manipulare, în care nu există democrație, ci doar corectitudine politică. La nivel mondial, menţionez că sclavagismul nu a dispărut. Ci doar e o altă formă. România a ajuns aici pentru că e într-un haos bine calculat. Trăim într-o formă anticulturală, s-a pierdut rușinea. Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani. Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deţine nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și, ceea ce este cel mai grav, stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuţia de energie...nu ne mai aparţin. Industria ca atare, marile întreprinderi, au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României. Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare. Mai puţin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa. În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 TRILION de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani”. Iar acum, surpriza, cuvântătorul este chiar … Călin Georgescu, într-o intervenție la televizunea națională în anul… 2016 ! La acel moment, el era prezentat ca Directorul Executiv al Instituţiei ONU pentru Indicele Global al Sustenabilității, dar și ca autor, la cererea Guvernului de atunci, al strategiei durabile pentru România în 2008… Vasăzică, o persoană onorabilă, nu un instigator la tentativa de răsturnare a ordinii constituționale, ca astăzi…
Dinspre Cotroceni, tăcere absolută ! Individul nu poate fi deranjat, e în concediu prelungit cu familia. Țara să mai aștepte, ce atâta grabă ?! După un „președinte-jucător ” (Traian Băsescu) și altul „asimțitor”, ne-am pricopsit cu un „președinte-drumeț”… Prichindeii au nevoie de tatăl lor acum, ei sunt prioritatea straniului ins înfipt ca o căpușă pe trupul agonizând al Valahiei ! Că d-aia îi ia cu el și în vizitele oficiale, doar-doar ne-o stârni simpatia. Iar ălora de-afară, îngăduința, deși înalta funcție presupune cu totul și cu totul altceva! Fiindcă Nicușor nu-i un simplu diminutiv al imposturii și un pater familias de cartier, ci un părinte al națiunii ! De aceea, ori de câte ori îl zăresc, am senzația că totul e o glumă proastă și că farsa nu va dura, că pe ușile Palatului din Deal va păși un personaj de care să nu ne rușinăm, competent și cu personalitate ! Și neamorezat nevoie mare de merdeneaua cu … maia!
[1] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
