Nadia, la Marius Tucă Show Ediție Specială. Citește și vezi aici fabulosul interviu! (prima parte)

12 Dec 2018
Nadia, la Marius Tucă Show Ediție Specială. Citește și vezi aici fabulosul interviu! (prima parte)

Marius Tucă: Bun găsit, oameni buni, la o nouă emisiune. Aş putea spune o ediţie specială, dacă nu cumva e vorba despre o ediţie de colecţie. Invitatul meu din această emisiune, unul cu totul special, se cheamă pur şi simplu Nadia sau, dacă vreţi, Nadia Comăneci. Bine ai venit Nadia.

Nadia Comăneci: Bine te-am găsit.

Marius Tucă: Nu aş putea spune că am emoţii, cu toate că nu am făcut de mai bine de 10 ani emisiunea, însă înainte de începerea emisiunii mi-am adus aminte că noi am făcut, de fapt, am intrat în aerul emisiunii pe care am făcut-o acum mai bine de 18 ani. Îţi imaginezi că au trecut 18 ani? Şi, în seara asta o să vedem cateva imagini de atunci.

Nadia Comăneci: Da! Mi-ai spus.

Marius Tucă: Eu m-am uitat cu greu la imagini, arătam de parcă eram adunat de pe drumuri.

Nadia Comăneci: Mai tânăr?

Marius Tucă: Nu neapărat mai tânar, dar mi-am dat seama că aveam emoţii foarte mari, cu toate ca noi ne cunoşteam de ceva vreme şi, o să vezi acolo, că foarte rar mă uit la tine. Adică mă uitam în hârtii, mă uitam oriunde…

Nadia Comăneci: Îţi căutai ceva de făcut.

Marius Tucă: Da, da, mai puţin în ochii tăi, aveam emoţii foarte mari. Totuşi să fii cu Nadia Comăneci într-un studio nu e un lucru uşor şi eu ştiu tu că eşti foarte selectivă, dai foarte puţine interviuri în lume, chiar.

Nadia Comăneci: Exact, nu dau foarte multe interviuri pentru că simt că un interviu este necesar la momentul potrivit, pentru că prea mult nu este bine şi trebuie legat mereu de un eveniment care are sens.

Marius Tucă: Dar ai învăţat asta în timp.

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Pentru că viaţa te-a învăţat şi mai ales America te-a învăţat foarte tare lucrul asta şi… uite, ştii că noi nu putem să avem un interviu cu întrebări clasice, clare şi răspunsuri, întotdeauna am stat de vorbă. Şi au fost ani de zile în care am stat mult de vorbă despre ce se întâmplă în România, despre lucruri legate de gimnastică şi de sport în general. Povesteşti în cartea ta, o să vorbim şi despre asta, că imediat după ce ai ajuns în America te-ai dus la o televiziune şi ţi-ai dat seama că, odată ajunsă acolo, nu eşti cum trebuie îmbrăcată şi că te simţeai stingheră, că veniseşi îmbrăcată aşa cum se îmbrăcau fetele în România, totuşi aveai 27 de ani, nu erai…

Nadia Comăneci: Nu era prea multă selecţie în perioada aceea şi fiecare se îmbrăca după cum credea că e în regulă.

Marius Tucă: Ceea ce era o mare greşeală pentru vremea aia.

Nadia Comăneci: Normal.

Marius Tucă: Şi povesteşti în carte, dacă îţi aduci aminte, că te-ai simţit stingheră tot timpul interviului.

Nadia Comăneci: E adevărat.

Marius Tucă: Şi că de atunci nu ai mai făcut niciodată asta şi întotdeauna ai…

Nadia Comăneci: Înveţi minte.

Marius Tucă: Da, exact.

Nadia Comăneci: Dar era şi limba, deoarece eu la şcoală am făcut şi franceză şi engleză, 4 ani şi 4 ani, m-am descurcat destul de bine în franceză, însă în engleză ştiam, însă ştii cum este un interviu, este total diferit.

Marius Tucă: Aveai un mare handicap.

Nadia Comăneci: Lumea vorbeşte foarte repede, nu eşti pregătită, plus că în România am dat foarte puţine interviuri, nimeni nu întreba prea multe atunci, în perioada aceea.

Marius Tucă: Asta e o altă chestiune şi o să ajungem acolo că celebra, eroul naţional, pentru că tu după Olimpiada din `76 ai fost un erou naţional, era foarte puţin intervievată şi cine îşi imaginează că după `76 au dat la uşa ta buzna marii producători şi asta … nici măcar nu a bătut cineva.

Nadia Comăneci: Plus nu era ceva cu care mă simţeam extrem de confortabil pentru că pe mine mă interesa bârna, paralelul, noutăţile pe care le putem învăţa, poate să aflăm câteva detalii despre la ce nivel sunt celelalte echipe, ştii foarte bine că era totul destul de secret.

Marius Tucă: Nu, şi practic nu văzuseşi o mare echipă de gimnastică cum erau echipele Germaniei, RDG-ului, nu le văzuseşi concurând niciodată. Cum nici ei nu vă văzuseră până a apărut echipa făcută de Bela şi de Marta. Dar, apropo de interviu, trebuie să fac şi eu o mărturisire, că la începutul meseriei eram un tânăr reporter şi m-am dus să iau un interviu şi am avut proasta inspiraţie să mă încalţ în nişte teneşi albi, chinezeşti. Şi m-am dus…

Nadia Comăneci: Care sunt la modă acum.

Marius Tucă: Şi m-am dus la un ministru pe vremea aia, la un preşedinte…. Erau la modă şi pe vremea aia… M-am simţit tot interviul ăla desculţ, nu am fost în stare să articulez, să leg trei cuvinte şi, de fapt, să îmi fac meseria. M-a primit într-un birou destul de mare, somptuos, iar eu, în teneşii ăia încălţat, parcă eram desculţ. A fost… am ratat complet din cauza unui mic amănunt care nu…

Nadia Comăneci: Da sigur, nu te-ai simţit confortabil, e corect.

Marius Tucă: Nu m-am simţit deloc confortabil. Bine ai venit în România, pentru că măcar o dată pe an dacă nu de mai multe ori vii în România şi …

Nadia Comăneci: De cel putin cinci ori pe an vin deoarece am şi Fundaţia aici şi fac proiecte pentru Fundaţie şi, în acelaşi timp, atunci când am o călătorie în Europa doresc să leg ceva de fiecare dată.

Marius Tucă: De România, da.

Nadia Comăneci: De România, pentru că am şi familia aici, o parte din familie. Mama pe care o văd, să spun, câteodată destul de des. Ea a venit anul acesta în Statele Unite la evenimentul pe care noi îl facem în fiecare an “International Gymnastics Hall of Fame Induction Ceremony” unde sărbătorim gimnaştii care au avut succes în perioada respectivă, dar care continuă să facă…

Marius Tucă: Sub o formă sau alta, să facă gimnastică.

Nadia Comăneci: Ceva pentru sport. Nu neapărat medaliile dar şi ceea ce se întâmplă după sport.

Marius Tucă: Adevărat. Trebuie să facem o mărturisire, că mama ta este aici în studio şi eu mă bucur foarte tare că a venit, o cunosc de foarte multă vreme, îmi aduc aminte că, la un moment dat, am încercat să îi dau nişte răsaduri pentru roşii, ştii că i-am dat perioada în care…

Nadia Comăneci: Da ştiu, cunosc.

Marius Tucă: Cu roşiile, am o istorie legată şi de mama ta şi mă bucur foarte tare că e în studio în momentul ăsta şi mă bucur că e aici.

Nadia Comăneci: Ştii ce se întâmplă? Când vin în ţară stau destul de puţin pentru că după ce am un eveniment aici, mâine cândva…

Marius Tucă: Zbori spre alt eveniment.

Nadia Comăneci: Am fost la Zurich pentru un eveniment de strângere de fonduri pentru Laureus, de acolo am plecat la Tokyo.

Marius Tucă: Păi, asta voiam să îţi spun.

Nadia Comăneci: 3-4 zile, după care am venit aici încă 3-4 zile, după care trebuie să mă întorc în State, pentru că avem un copil de 12 ani care mi-a mărturisit acum câteva săptămâni că jumătate din viaţa lui eu sunt plecată.

Marius Tucă: Ce frumos, e ca o declaraţie de dragoste.

Nadia Comăneci: Da!

Marius Tucă: Mi s-a întâmplat şi mie să văd copilul doar în somn ani de zile pe vremea când făceam emisiunea. Acum sper că ne vedem mai des, chiar dacă am luat-o cumva de la capăt cu Marius Tucă Show. Da, am vorbit pregătind emisiunea de acum şi mi-ai zis “A, hai că vin la Zurich” şi zic “Şi vii în România după aia, că e aproape?”, “Da, dar plec la Tokyo”. ”Când? Cum pleci la Tokyo?”…

Nadia Comăneci: Doar 12 ore de zbor…

Marius Tucă: Da, plec la Tokyo şi după aceea vin în România. Mi se pare incredibil. Şi, apropos de asta, ştii, vorbeam noi la un moment dat când încă se puneau vize pe paşaport, că dacă ar vedea cineva paşaportul tău cred că ai avea cele mai multe vize din lumea asta. Nu ştiu dacă e cineva, cred ca eşti unul dintre oamenii din lume care călătoreşte cel mai mult şi la cele mai importante evenimente oricum, nu?

Nadia Comăneci: Printre cei care călătoresc cel mai mult şi spun NU la multe evenimente pentru că trebuie să gaseşti un echilibru între ceea ce este important în viaţa ta, iar acum lucrul cel mai important este copilul, dar trebuie să găseşti moment pentru tine, moment pentru familie, pentru că numai aşa îţi poţi găsi un echilibru şi lucrul acesta l-am învăţat din sport.

Marius Tucă: Tot din sport.

Nadia Comăneci: Tot din sport!

Marius Tucă: Altă mărturisire pe care trebuie să o facem, înainte de emisiune l-ai sunat pe băiatul tău, băieţelul tău care are 12 ani. Mulţi înainte.

Nadia Comăneci: Mulţumesc. 

Marius Tucă: Şi asta faci oriunde ai fi în lume la ora la care el pleacă la şcoală.

Nadia Comăneci: Da. Calculez ora din Oklahoma City, între 8:00 şi 8:20 este în maşină, merge spre şcoală şi atunci, oriunde mă aflu, mă trezesc.

Marius Tucă: La tine poate să fie 4 dimineaţă, 6 dimineaţă. 

Nadia Comăneci: Dacă sunt în avion atunci nu pot, dar îi trimit mesaj, de obicei pot să găsesc un wi-fi…

Marius Tucă: Şi, trimiţi un mesaj în care îi spui ”Bună dimineaţa, o zi bună”…

Nadia Comăneci:  ”Bună dimineaţa, să ai o zi bună la şcoală, aştept să ne vedem”.

Marius Tucă: Şi am rămas surprins, cu toate că până la urmă e o chestie firească, ai timp şi pentru familie, că în fiecare zi când eşti acolo te duci şi îl iei de la şcoală.

Nadia Comăneci: Da. Deci, eu îl pregătesc dimineaţă pentru şcoală, îi fac lunch-ul, îi pregătesc hainele, pregătesc de fapt micul dejun şi pentru el şi pentru Bart. Eu mă las la sfârşit, şi, în momentul în care ei au plecat spre şcoală, atunci mă ocup de mine şi de ce este prin casă. Iar eu îl iau de la şcoală şi îl îndrum spre casă sau spre office, că de multe ori vine la office pentru că are foarte multe animale acolo de care trebuie să aibă grijă.

Marius Tucă: Da?

Nadia Comăneci: Da, are un şarpe … uite aşa de mare.

Marius Tucă: Le are cu animalele, nu ştiam asta. 

Nadia Comăneci: Da, le are, iubeşte animalele. Dar noi nu avem decât unul singur, micuţ, în casă, pentru că noi suntem plecaţi şi atunci fiind la office e foarte multă lume acolo, le dă de mâncare, are grijă de ele.

Marius Tucă: Dar Bart călătoreşte şi el, măcar în America sau…

Nadia Comăneci: Da. El are o perioadă între ianuarie şi aprilie unde comentează toate competiţiile de college, de universităţi de gimnastică, are contract cu ESPN, şi în fiecare weekend, joi, vineri, sâmbătă, începând din ianuarie până în aprilie, el este plecat.

Marius Tucă: Vă lasă singuri, rămâneţi singuri…

Nadia Comăneci: Da, dar asta nu înseamnă că rămân eu acasă tot timpul.

Marius Tucă: Ah, nu neapărat. Uneori eşti şi tu plecată şi atunci…

Nadia Comăneci: Paul, managerul nostru, are grijă de Dylan.

Marius Tucă: Deci, Dylan rămâne totuşi cu cineva. 

Nadia Comăneci: Normal, este un copil. Trebuie să ştii să te organizezi, Marius, iar bag sportul…

Marius Tucă: Încerc chiar să mă organizez pentru că a fost o perioadă în care am fost într-o dezorganizare totală. Da, dar pe tine te-a educat chestia asta din sport. Citind această carte absolut minunată pe care o recomand tuturor, nu ştiu dacă se mai găseşte pe piaţă şi în ce măsură….

Nadia Comăneci: Se găseşte, da.

Marius Tucă: ”Nadia Comăneci, scrisori către o tânără gimnastă”. De fapt este o carte despre viaţa Nadiei Comăneci, scrisori către o tânără gimnastă, o să vorbim noi, de fapt…

Nadia Comăneci: Este o conversaţie…

Marius Tucă: O conversaţie, în fapt este viaţa ta şi e o carte atât de frumoasă!  Povesteşti: dimineaţa la ora 7:00 era micul dejun, câte ore de antrenamente dimineaţa, câte ore după-amiază. De fapt, toată viaţa ta era gimnastică şi nimic altceva. Seara la 10 în pat, culcarea, stingerea şi aşa mai departe.

Nadia Comăneci: Şi aşa mai departe, da. Dar este bine să ai un program. Să ştii că sunt foarte multe lucruri pe care le-am realizat după ce m-am retras, sunt multe lucruri pe care le înveţi din sport, câştig, pierdere, cum să te organizezi, viaţa socială cu cei din jur… Deci, sportul m-a învăţat foarte mult, nu mi-am dat seama atunci, dar a fost o ocupaţie extrem de benefică pentru mine.

Marius Tucă: Ai realizat mai târziu tot ce a fost bun în viaţa ta.

Nadia Comăneci: Sigur. Şi, în plus, nu am vrut să fac sport pentru că am vrut să fiu campioană la Olimpiadă, pentru că nu ştiam prea multe despre Olimpiadă. Ţin minte că în acea vreme programul la televizor era: desene animate ”1001 de seri”, între 7:20 şi 7:30, şi se termina la 9 şi un sfert, deci nu era nimic la televizor.

Marius Tucă: Tu, până să fii la primele Campionate Europene şi apoi la Olimpiada de la Montreal, nu văzuseşi nicio competiţie la televizor de gimnastică?

Nadia Comăneci: Am văzut probabil secvenţe din 1972 de la Olimpiada de la Munchen.

Marius Tucă: Atât? Nimic altceva, vreo Olimpiadă în direct, şi aşa mai departe?

Nadia Comăneci: Nu, unde în direct?

Marius Tucă: Păi nu, de asta zic. Nadia, avem multe de discutat, multe de vorbit.

Nadia Comăneci: Avem?

Marius Tucă: Avem foarte multe. Cu toate nu ne-am văzut de 18 ani. Îti propun acum să vedem două minuţele din emisiunea noastră de acum 18 ani, să vadă lumea, aproape 20 de ani de fapt, erau 18 ani şi 6 luni, şi după aceea ne întoarcem la ceea ce vrem să discutăm astăzi.

Fragment din emisiunea Marius Tucă Show din 2000.

Marius Tucă: Apropos de palmaresul tău şi de numere, am citit nişte lucruri, mi se par uşor ciudate. Se fac tot felul de calcule în ceea ce te priveşte. Cum ţi se pare următorul calcul? Numărul tău de concurs la Olimpiada din `76 ...

Nadia Comăneci: Îl ştiu..

Marius Tucă: 73. Are o indicaţie aparte. 7 înmulţit cu 3, egal 21, a 21-a Olimpiadă, 7 note de 10, 3 medalii de aur.

Nadia Comăneci: Şi 7 plus 3, 10.

Marius Tucă: 7 plus 3, 10. Da, e o...â

Nadia Comăneci: Coincidenţă.

Marius Tucă: E o coincidenţă, nu are nicio...nicio relevanţă.

Nadia Comăneci: Da, exact. 

Marius Tucă: Îţi place fotbalul?

Nadia Comăneci: Da, îmi place.

Marius Tucă: Cu ce echipă ţii? Să nu zici cu Oneştiul, că ăia au intrat in B acum.

Nadia Comăneci: Cu echipa naţională.

Marius Tucă: Ah, cu echipa naţională, nu cu vreo echipă de club…

Nadia Comăneci: Cu România, normal.

Marius Tucă: Am înţeles. Am crezut că ai şi o echipă de club. Ştii că a fost Oneştiul în A.

Nadia Comăneci: Da, ştiu.

Marius Tucă: Dar acum se duseră în B pentru puţin timp. Trebuie să-ţi mărturisesc că am avut emoţii la emisiunea asta cum n-am avut niciodată la niciun alt invitat, fie că a fost vorba de preşedinte, fie că a fost vorba de prim ministru sau cine ştie cine, ce parlamentar. Emoţii amplificate şi de acel film, un film care pe mine m-a pus în postura să-mi dea lacrimile. Ai un caracter destul de puternic, ai trecut peste multe în această viaţă, ai un optimism pe care l-am văzut la foarte puţini. Eşti o învingătoare, nu?

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Când simţi cel mai mult că eşti Nadia Comăneci? Şi când spun Nadia Comăneci, Nadia Comăneci, legenda de care vorbesc. Pentru că aşa pot o grămadă să pună mâna pe tine, să te vadă…

Nadia Comăneci: Mă simt foarte bine când sunt aici, în ţară, pentru că, oriunde aş fi în momentul de faţă, tot ce am realizat în viaţă a fost datorită faptului că m-am născut aici şi anturajul care a fost în jurul meu, şi antrenorii, şi părinţii, şi Federaţia, adică tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat în momentul potrivit. S-a întâmplat pentru că am fost aici în ţară şi pentru că sunt româncă. Bineînţeles că locuiesc acum în altă parte, dar, tot timpul mă gândesc în ţară, dar încerc să găsesc o posibilitate să fiu mai des în ţară. )

 

Nadia Comăneci: Tot blondă!

Marius Tucă: Tot blondă.

Nadia Comăneci: Nu ştiam…

Marius Tucă: Au trecut aproape 19 ani, incredibil! Să ştii ca nu eşti foarte mult schimbată, eu asta văd în imagini. Serios, vorbesc serios, adică nu îţi fac un compliment, pur şi simplu….

Nadia Comăneci: Da, da, e în regulă.

Marius Tucă: În 2000, ce era în 2000? Fusese nunta?

Nadia Comăneci: Nunta a fost în 1996.

Marius Tucă: În 1996 a fost nunta?

Nadia Comăneci: Da. În 2000, Olimpiada de la Sydney, nu?

Marius Tucă: Da. Tu ştii mai bine după olimpiade. Viaţa ta cumva a fost structurată după olimpiade.

Nadia Comăneci: După olimpiade şi după culoarea de păr.

Marius Tucă: Astea sunt cele două caracteristici.

Marius Tucă: Spune-mi, te rog, cum vezi România? Vii de câteva ori pe an, dar trăieşti şi în America. Cum ţi se pare România acum, se fac în decembrie acum, se fac 29 de ani de la Revoluţie…

Nadia Comăneci: E greu să descriu cum văd România, mai bine aş…

Marius Tucă: Lumea, oamenii, totul.

Nadia Comăneci: Mult mai deschisă, mai multă conversaţie. Ştii foarte bine că noi ne feream şi de umbra noastră când trăiam atunci, în acel sistem. O lume care doreşte să facă, care doreşte să meargă înainte, care doreşte să progreseze. Cred că progresul este destul de lent, e multă lume care probabil nu mai are răbdare să aştepte acest proces de… pentru că nimic nu se face peste noapte.

Marius Tucă: Bineînţeles, de schimbare.

Nadia Comăneci: Dar prefer să mă axez mai mult pe ce aş putea să fac eu cu ceea ce ştiu, ca să pot ajuta într-un domeniu pe care îl cunosc. Pentru că, degeaba ies eu din acest cerc când nu am ce să fac în afara cercului, deci vorbesc despre sport, despre gimnastică.

Marius Tucă: Da, dar cumva lucrurile merg prea greu sau se mişcă prea greu. În emisiunea din 2000 de acum 18 ani vorbeam despre ideea unei Academii de gimnastică Nadia Comăneci. Şi, au trecut 18 ani şi de fapt au trecut 29 de ani. Adica tu, ţara asta, România, Republica România, ai pe Nadia, da? O ai pe Nadia Comăneci şi tu nu ai reuşit în 29 de ani să faci o Academie de gimnastică? Pentru că ai avut cea mai mare gimnastă din toate timpurile a lumii?! Mie mi se pare impardonabil pentru România până la urmă sau pentru cei care s-au ocupat cu România şi de România.

Nadia Comăneci: Ştii cum e? Eu sunt genul care nu arată spre cineva care…

Marius Tucă: Da, nu te-am auzit vreodată să faci asta.

Nadia Comăneci: Care ar fi, m-ar fi împiedicat să fac ceva sau dacă ceva nu a mers ca lumea în viaţa mea cu toate că ştiu, am informaţii despre ce s-a întâmplat, nu am făcut niciodată o referinţă la cineva care m-a spionat, m-a urmărit. Ştiu despre cine este vorba dar stau şi mă gândesc, noi aveam o viaţă foarte dificilă, ţara întreagă, toată lumea avea o viaţă dificilă şi fiecare muncea pe un post, că e vorba să fii spion sau să o urmăreşti pe Nadia, ca să facă nişte bani şi să dea familiei. Nu? Asta era ideea?

Marius Tucă: E adevărat, dar, după Revoluţie, nu a mai fost cazul de astfel de situaţii.

Nadia Comăneci: Nu ştiu, că am plecat atunci. Deci, cu puţin înainte am plecat.

Marius Tucă: Da, dar eu zic că se putea face. Pentru că Academia asta nu înseamnă neapărat că e o academie pe care o conduci tu nemijlocit sau, era o academie care să îţi poarte numele. Era cineva care putea să te reprezinte şi să o facă, aşa cum există Academia Bart Conner, nu, în America?

Nadia Comăneci: Da, bine, există de 20 şi ceva de ani sau 30 de ani.

Mariu Tucă: Păi, tocmai. Şi atunci când o ai pe Nadia, tu nu eşti în stare să ai o academie de felul ăsta.

Nadia Comăneci: Nu mi-am pierdut speranţa. Nu l-am luat pe NU în braţe.

Marius Tucă: Ce frumos ai zis, eşti încă foarte tânără. Dar o să existe Gym Nadia, o să vorbim despre asta.

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Nadia ştii că se vorbeşte, Centenarul România 100 de ani, o ţară dezbinată, dar nu vreau să vorbim despre asta, 100 de ani de la Marea Unire. Totuşi, e o chestie extraordinară şi mă bucur că tu faci parte, în ultimii aproape 50 de ani, din istoria luminoasă a României şi atunci când, inclusiv acum de Centenar s-au făcut multe lucruri, s-au spus multe lucruri despre ceea ce a însemnat România în ultima sută de ani de la Marea Unire şi, tu eşti unul dintre lucrurile sau partea frumoasă a istoriei care face parte din acest Centenar.

Nadia Comăneci: Da. Împreună cu alţi sportivi care au făcut enorm pentru România. Chiar am reuşit să mă uit puţin, printre schimbat şi alergat de când am venit în ţară, la o poveste frumoasă a lui Ivan Patzaichin şi lucruri neştiute prin care fiecare dintre noi a trecut ca să ajungă acolo. Lucruri inocente, mai grele, mai dificile, pe care nu le-a povestit.

Marius Tucă: Lucruri neştiute.

Nadia Comăneci: Sigur, lucruri neştiute, micuţe şi de unde vin şi ce importanţă a avut acest pas pe care l-a facut în sport şi oportunitatea pe care a avut-o. La urma urmei…

Marius Tucă: Dar şi anii de muncă… nesfârşiţi…

Nadia Comăneci: Da, anii de muncă. Dar nici nu ştiu dacă m-aş simţi bine să am un succes fără să fac nimic.

Marius Tucă: Păi, nu prea s-a întâmplat asta sau, se întâmplă în România în ultimii ani, dar cum vine aşa şi trece totul, asta e foarte relativ. Da! Şi anii de muncă! Pentru că în vremea aceea, mai ales înainte de`89, se vedea doar strălucirea, medaliile de aur şi tot ce era, dar nu se vedea ce e în spatele…

Nadia Comăneci: Se ştia şi munca, pentru că nu te duci acolo să stai pe scaun, ci te duci să munceşti. Dar ce altceva era mai important de făcut în perioada aceea, decât să îţi creezi o structură de acest gen, că nu era nimic altceva de făcut, nu?

Marius Tucă: Pentru că vorbeam despre o ediţie de colecţie, daţi-mi voie să port nişte ochelari foarte… îmi cer iertare pentru micul inconvenient de a purta ochelari, dar au trecut aproape 20 de ani de la ultima emisiune şi la următoarea emisiune, sper sa nu fie peste alţi 20, pentru că îţi dai seama o să venim în bastoane aici….

Marius Tucă: Spui în Nadia Comăneci în ”Scrisori catre o tânăra gimnastă” : < < Mă întrebi cine sunt. M-am născut pe 12 noiembrie 1961 şi mă numesc Nadia Elena Comăneci, tata Gheorghe iar mama Ştefania. Sensul original al numelui înseamnă speranţă, dar bunicii au crezut mereu că ar trebui să însemne noroc. Mi-am făcut intrarea în lume cu o maladie gravă şi rară, pe creştetul capului aveam o pungă enormă cu lichid care semăna cu o băşică. Medicii erau derutaţi, zicându-i mamei că nu era sigur că voi trăi. Mi-au făcut nenumărate puncţii, dar problema nu a dispărut. Într-un târziu, bunica a învăţat-o pe mama să mă ducă duminica la biserică şi, înainte de venirea părintelui, să mă treacă de 3 ori peste prag. A făcut-o, iar în dimineaţa următoare când s-a trezit şi m-a luat din leagăn eram vindecată. A fost probabil o coincidenţă, dar aceasta este varianta ei şi prima întâmplare norocoasă din viaţa mea>>.

Nadia Comăneci: O coincidenţă. Şi e credinţa cu care am crescut toţi în acea perioadă şi credinţa pe care o avem, pe care o am şi eu în momentul de faţă.

Marius Tucă: Ai avut-o dintotdeauna. Te rugai înainte de marile concursuri, noaptea, înainte de culcare?

Nadia Comăneci: Seara, de fiecare dată, înainte de concurs de fiecare dată. Nu cred că a fost totul întâmplător.

Marius Tucă: Dar făceai asta?

Nadia Comăneci: Sigur. Dar nu vedea nimeni.

Marius Tucă: Erau astea de acasă din familie, nu spunea cineva “Spune-ţi rugăciunea înainte de Olimpiadă”. 

Nadia Comăneci: Nu, aşa am crescut. 

Marius Tucă: “Al doilea eveniment norocos a avut loc la o săptămână după ce am ieşit din spital. Mama locuia la bunici pentru că aceştia să o ajute să mă îngrijească. În prima noapte s-a iscat o furtună cumplită, iar acoperişul gemea sub adevărate lespezi de gheaţă. A două zi, pe când dormeam într-un pătuţ din bucătărie, fiindcă era acolo mai cald, părinţii şi bunicii au reparat ferestrele şi crăpăturile. Trecând prin bucătărie, bunicul s-a hotărât să mă ia în braţe. O secundă mai târziu acoperişul s-a prăbuşit peste pat. Dacă bunicul nu mă ridica la vreme, muream. A fost probabil o altă coincidenţă, dar eu am crescut în România, în credinţa ortodoxă, iar noi avem o întreagă tradiţie a poveştilor despre minunile cereşti”. E foarte frumos.

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Ţi-au povestit ai tăi, că de aia e şi în carte despre evenimentul asta. Şi uite, apropos de plâns, pentru că mulţi spuneau că nu zâmbeşti, asta e o chestie falsă. Te-am văzut în multe imagini…

Nadia Comăneci: E adevărat, nu zâmbeam pe bârnă, dar e greu să zâmbeşti pe…

Marius Tucă: Era destul de greu…

Nadia Comăneci: Destul de îngustă ca să zâmbesc.

Marius Tucă: Dar uite ce spui despre plâns… şi mi-a plăcut foarte tare capitolul ăsta. Nu avem 7 ore la dispoziţie, am citit cartea a treia oară şi le spun celor care ne privesc că e o carte absolut excepţională şi că arată devenirea Nadiei şi că nimic în viaţa ei nu a fost întâmplător, că în spatele acelui 10 şi a acelor medalii, nenumărate medalii de aur, s-a aflat o muncă nebună, titanică, aş putea spune. Şi, apropos de asta, mi-ai zis un lucru care m-a urmărit multă vreme şi mă urmăreşte şi acum. Zic: “Cum exersai? Ce?” “Marius, eu greşeam mai mult în vis decât în realitate”.

Nadia Comăneci: Ceea ce înseamnă că era o insuficienţă de antrenament şi, undeva aici, ştiam că ceva nu e în regulă, să nu-ţi spun de cate ori greşesc acum, greşesc total dacă visez că sunt pe bârnă, totul este total aiurea, ştiu că nu am antrenament.

Marius Tucă: Spui aşa: “Tot ceea ce simt, cu mici excepţii, rămâne în mine.  Interiorizez totul, dar aşa sunt eu, nu îmi place să joc teatru. Chipul meu este impenetrabil către lumea exterioară. Dragă prietenă, sunt ca un heleşteu în ale cărui ape îţi poţi oglindi sufletul, dar rareori răzbate vreo undă din adâncuri. În spatele faţadei sunt uneori furtuni. Dar le trec singură şi abia mai târziu spun ce s-a întâmplat, după cum consider de cuviinţă. Copil fiind, când eram supărată, furioasă, ori nemulţumită, obişnuiam să strâng din dinţi, refuzând să le dau oamenilor satisfacţia de a mă vedea plângând. L-am auzit pe fostul meu antrenor Bela Karoli spunând că am fost singura gimnastă pe care nu a putut niciodată să o domine pe deplin. Probabil că am ceva aparte şi nu e ca atunci cand porţi o anumită haină, pur şi simplu aşa sunt eu”.

Marius Tucă: Da, impenetrabilă! Şi mărturia antrenorului tău este într-adevar… spune multe despre tine, că erai o fire care nu putea juca teatru, o fire care nu putea să fie pătrunsă în aşa fel încât să afle lumea ce e în spatele figurii tale mereu zâmbitoare şi foarte frumoasă. Tu ai fost o fetiţă şi eşti o femeie frumoasă.

Nadia Comăneci: Mulţumesc, Marius. Apropos de chestia asta cu Bela, am aflat ceva de acum câţiva ani, de când Marta şi Bela antrenau echipa Americii, şi Marta spunea la un moment dat ceea ce nu mi-a spus mie, dar am aflat mai târziu, dacă pe Nadia cineva o învăţa ceva greşit … ea făcea bine.

Marius Tucă: Asta iar e o chestie incredibilă. Povesteşti tu în carte cât de dură era şi era un profesor foarte dur ea, se ocupa de tine şi la bârnă. Era foarte corectă.

Nadia Comăneci:  Detaliile erau extrem de importante şi realizez că în viaţă trebuie să fii tot timpul puţin înainte, înaintea celorlalţi care vor acelaşi lucru. Nu să fii la egalitate şi nici în spate pentru că vei fugi toată viaţa să prinzi din urmă şi nu o să reuşeşti. Să ai mereu planul B.  

Marius Tucă: Şi ai avut întotdeauna planul B?

Nadia Comăneci: Tot timpul am avut planul B, pentru că ştii foarte bine…

Marius Tucă: Şi când erai copil, şi când erai în… din totdeauna?

Nadia Comăneci: Deci, am început să concurez de când aveam 8-9 ani. Şi se întâmplă câte o dată, să spun la un element la paralele, în loc să te duci în partea aia te duci în partea cealaltă. Ce se întamplă? Pentru că ai emoţii, ceva e în neregulă, barele sunt mai dure sau mai flexibile şi atunci, dacă se întâmplă să mă duc în direcţia greşită, ce fac? Sar jos? Nu sar jos, că pierd jumătate de punct, da? Ce pot să fac? Care e planul B?

Marius Tucă: Şi întotdeauna ai avut planul B. Spui în carte aici, e o chestie care mie mi-a plăcut foarte tare, sunt mulţi care au plecat din România şi au început să înjure România şi să spună cum era, şi că Ceauşescu şi aşa mai departe. O să citesc câteva rânduri pentru cei care ne urmăresc să vadă ce fel de caracter este Nadia Comăneci pentru că asta spune mult despre caracterul tău.

Marius Tucă: Îmi amintesc de acea perioadă a vieţii mele (deci era în copilărie, era până în anii 70) ca fiind foarte fericită. Deşi familia mea avea strictul necesar, hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, nu existau nici un fel de delicatese, nu existau mâncăruri fine, nici produse de firmă, pantalonii, cămăşile, lenjeria de corp erau simple haine şi mai toată lumea purta acelaşi lucru.

De asemenea, pentru un tratament mergeai la policlinicile de stat, îţi făceau o injecţie sau îţi prescriau pastile. Nu existau nici variante, nici posibilităţi de alergare, pentru mulţi oameni, viaţa era monotonă şi ternă, căci îşi doreau altceva şi nu aveau de unde. Dar, copil fiind, nu vedeai decât un ocean de şanse. Tu ai crescut în Statele Unite, (îi spui tu gimnastei din Statele Unite) şi mă gândesc la copilăria ta. Locuieşti într-o casă cu aer condiţionat şi căldură după pofta inimii. Ştiu că nu toţi americanii sunt bogaţi sau au acces la ceea ce eu consider lux, dar tu în ce situaţie te afli? Beneficiezi de înlesnirile tehnici moderne? Lucrezi pe calculator? Ai spălat vreodată un pahar sau vreo farfurie cu mâna? Faci duşuri lungi, fierbinţi? Îţi comanzi hainele după cataloage, prin internet? Mănânci la fast-food-uri sau la restaurante thailandeze? Vorbeşti stând în pat, la un telefon mobil? Nu te invidiez defel şi ştiu că Statele Unite este o ţară incredibil de variată, cu averi imense şi sărăcie. Nu vreau decât să ştiu de unde provii ca să te fac să înţelegi pe deplin cât de diferită a fost viaţă mea, probabil, de a ta”.

Marius Tucă: Deci, o întoarcere în copilărie cât se poate de frumoasă. Şi la fel povesteşti de Oneşti şi aşa mai departe. O să ajungem şi la anul 1976 pentru că aici tu vorbeşti atât de frumos despre ce s-a întâmplat atunci şi mai ales o să citesc câteva rânduri. Ştii cum ai fost descoperită de Bela Karoly, că au fost la şcoală…

Nadia Comăneci: Au venit la şcoală, de fapt la gradiniţă, dar eu făceam deja gimnastică până au venit ei, deci Bela şi Marta…

Marius Tucă: Da, făceai roata, făceai elemente.

Nadia Comăneci: Am început gimnastica cu domnul Duncan, după aceea cu domnul Munteanu. Marta era cea care era specializată pe gimnastică, pe ea am întâlnit-o prima dată, iar Bela era antrenor la, să nu spun o prostie dacă nu sunt sigură, handbal feminin? Cred că antrena atunci…

Marius Tucă: A făcut multe sporturi, şi box şi de toate.

Nadia Comăneci: Da, sigur că da, şi aruncarea cu ciocanul, deci el era tot din lumea sportului. Dar el a fost un tip cu multă motivaţie şi faptul că el era extrem de înalt şi mare îţi dă o siguranţă, înţelegi?

Marius Tucă: Tu te-ai simţit, spui de multe ori în carte, te-ai simţit întotdeauna protejată de el.

Nadia Comăneci: Da, adică nu am lovit…

Marius Tucă: Şi la propriu da, pentru că ştiai că nu ţi se poate întâmpla nimic rău dacă greşeşti un exerciţiu, sau să se întample ceva, că el era acolo. Şi asta îţi dădea siguranţă. Povesteşti aici cum te-a descoperit pe tine şi pe o colegă, v-a văzut în curtea şcolii că făceaţi roata, făceai câteva exerciţii şi v-a căutat prin toată şcoala şi chiar când îşi pierduse orice speranţă a ajuns la voi în clasă. Şi a întrebat dacă ştie cineva să facă roata. Şi eraţi voi două, aţi ridicat mâna, două…

Nadia Comăneci: Asta îmi aduc aminte.

Marius Tucă: Şi au întrebat atunci, astea au fost începuturile, ”Voi astăzi eraţi în curtea şcolii? Şi aţi făcut nu ştiu ce?”. Şi voi aţi zis: ”Da!”. Şi atunci v-a luat… şi cam ăsta a fost începutul.

Marius Tucă: O să citesc doar 2-3 rânduri, şi nu e nicio problemă că citim,      pentru că povestea e foarte frumoasă: “Unde au pierit? Am luat-o din clasă în clasă dar nu imi reaminteam chipurile. Cui îi place gimnastica? întrebam în fiecare clasă în care intram. Nu ştiau nici măcar ce înseamnă gimnastica. Am făcut o încercare. Foarte bine, cine ştie să facă o roată? Copiii au ridicat mâinile şi i-am rugat să îmi îmi arate. Foarte bine mi-am zis, dar tot nu sunt cele două. Eram gata să renunţ, ziua era pe sfârşite şi trecusem prin fiecare clasă. M-am oprit pentru o ultimă încercare. Ştie cineva să facă roata? am întrebat cu un glas stins. Niciun răspuns. Tocmai dădeam să plec, când, în ultimele rânduri de bănci, am zărit două capşoare blonde. Hei, poate cineva dintre voi să facă o roată? Au şuşotit între ele şi au zis că da. Să văd, le-am zis. Iar execuţiile lor au fost perfecte. Voi sunteţi cele două care au făcut roata în colţul curţii? Au dat din cap. Cum vă cheamă? le-am întrebat. Viorica Dumitriu şi Nadia Comăneci, au răspuns ele. Le-am zis să spună acasă că Bela Karoly a decis că dacă voiau ar putea fi admise la şcoala experimentală de gimnastică din Oneşti”.

Nadia Comăneci: Gândeşte-te, Marius, că în perioada aceea la şcoală se făcea educaţie fizică şi sport de două ori pe săptămână, ceea ce este o mare lipsă în momentul de faţă.

Marius Tucă: Şi ai ajuns la Oneşti. Te-ai dus la şcoala de gimnastică de la tine din oraş.

Nadia Comăneci: Da, iar educaţia fizică a mea, de fapt ceea ce făceau toţi copiii, era gimnastică, pentru că eu am ales această specializare. Dar ştii foarte bine că nu am fost nici pe locul 1, 2, 3 de la început, pentru că aşa spun de fiecare dată la toţi copiii. Ei au impresia ca eu am avut 10 pe linie la gimnastică de la început. Da` de unde? Am căzut la bârnă de 3 ori, am luat 7,25…

Marius Tucă: Într-un concurs ai ieşit pe locul 13.

Nadia Comăneci: Odată era să aterizez pe un perete de la paralele…deci nu s-a întâmplat peste noapte.

Marius Tucă: Şi, când ai ajuns la Oneşti, nu erai cea mai bună, erau alte fete mai bune ca tine.

Nadia Comăneci: Dar am avut această dorinţă de a, eu ştiu, de a face… Ştii cum e? Când cineva îţi spune: ”Fac pariu că nu poţi să faci asta!” , eu spun: ”Fac pariu că pot!”. Deci, asta eram eu ca şi copil. Poţi să faci 10… eu fac 12.

Marius Tucă: Sunt foarte multe pasaje în care Bela spunea ”Hai să faci 25 de genuflexiuni!” şi tu făceai 50 pentru că tu asta simţeai, şi îţi doreai întotdeauna să te depăşeşti. 

Nadia Comăneci: Dar de aici a pornit progresul dacă stai şi te gândeşti, că dacă în fiecare zi stai şi adaugi câte una în plus, câte una în plus, fără să îţi dai seama, bagajul tău este mult mai plin. Dar nu făceam pentru că ştiam eu, eram mare specialistă şi ştiam că voi deveni mai bună, era un challenge pentru mine. 

Marius Tucă: Nu ştiai nimic. Vom vorbi de conştientizarea asta pentru că tu şi după Olimpiada din 1976, la multă vreme ai înţeles ce s-a întâmplat acolo…

 Nadia Comăneci: Dar este mai bine că nu am înţeles…

Marius Tucă: E mai bine că nu ai înţeles şi asta spunea Adrian Păunescu, Dumnezeu să îl odihnească, tu ai fost perfectă că nu ai conştientizat că eşti Nadia Comăneci care avea să vină mai târziu. Şi asta, într-adevăr, e o definiţie foarte bună pentru ce ai fost tu atunci. Uite asta e bună: “Am vrut să fac mereu mai mult decât ce ziceau Bela şi Marta. Dacă ziceau 25 de genuflexiuni făceam 50, simţeam nevoia de mai mult. Tânjeam după performanţe. Mi-a luat luni întregi să învăţ cele mai simple procedee. O roată pe bârnă începea cu una pe saltea, apoi pe o linie trasată pe podea, urmată de o alta pe o bârnă joasă înconjurată de perne şi până la urmă ne mutam la bârna înaltă. În fiecare zi reveneam la sala unde repetam totul de la capăt până stăpâneam fiecare element. Nu mă deranja, deoarece fiecare pas, repetare, greşeală sau reuşită, mă făceau mai bună”. Asta e viaţa, nu e aşa?

Nadia Comăneci: Dar, satisfacţia unui copil de a aduce această roată laterală de pe covor, pe linie pe bârna de jos, pe bârna înaltă cu aripioare, este de nedescris. Lumea vorbeşte de muncă. Da, muncă, muncă dar nu vorbeşte nimeni despre bucuria unui copil care se duce acasă după ce a învăţat, după săptămâni şi luni, a învăţat un element la care se chinuie de mult timp, nu poţi să îţi imaginezi ce bucurie e, mai mult decât bombonele sau bombonele în pomul de Crăciun.

Marius Tucă: Da, e aia că ai făcut un lucru bun şi ai muncit foarte mult pentru asta şi era o bucurie incredibilă. Şi tu ai adunat în viaţa ta astfel de exerciţii, astfel de antrenamente nesfârşite. Dar, în egală măsură, ştii că se spunea:” Dom`le, gimnastele au fost terorizate!Nu! Era bucuria pentru tot ce faceai acolo, era un echilibru în asta...

Nadia Comăneci: Este totuşi un echilibru pentru că, ce facem, acum găsim noi pastilele minune, le înghiţi şi ai facut Tsukahara peste noapte? Nu există aşa ceva!

Marius Tucă: Povesteşti că Tsukahara era elementul tău, care îţi plăcea cel mai tare, de ce?

Nadia Comăneci: Pentru că a fost inventat de un gimnast şi ideea de a egala ceea ce au făcut băieţii era totuşi un challenge pentru mine.

Marius Tucă: Şi a fost, ţi-a plăcut asta. Bine, sunt elemente care îţi poartă numele şi tu povesteşti foarte mult despre asta. Şi … ai ajuns la Cupa Prieteniei care era înainte de Europene. Cum a fost acolo? Era înainte de 1976. Că ne apropriem de Montreal, încerc să reclădesc perioada aia…

Nadia Comăneci: 1974. Cupa Prieteniei de la Gera, cred (fostul RDG, n.r). Eram mică. Aveam 12 ani şi un pic. Ruşii erau extrem de competitivi în gimnastică, nimeni nu ştia, nu avea prea multă informaţie despre ceea ce fac, iar noi, ştii cum e, nu poţi să schimbi nimic când ajungi acolo, doar faci ceea ce ai învăţat şi atunci îţi dai seama unde te afli, la ce nivel. Greşeşti foarte mult şi, ţi-am spus mai devreme când am vorbit cu tine, că cine nu greşeşte înseamnă că nu a făcut nimic nou, nu a încercat nimic nou. Trebuie să înţelegi că trebuie să greşeşti ca să ajungi la, să spun eu, perfecţiunea respectivă şi să înţelegi că lucrurile au nevoie de timp şi să înţelegi că, cum spuneam noi, nu ”zboară” în fiecare zi. Sunt momente în care te simţi neputincios pentru că nu e acolo, nu vine şi acest moment se poate întâmpla exact în momentul în care nu doreşti. Şi trebuie să concurezi la Europene sau la Olimpiadă, nu schimbă nimeni data pentru tine, că nu îţi e ţie extrem de bine. Şi atunci, trebuie să fii pregatit. Planul B. Cum te antrenezi tu pe un corp obosit sau care nu îţi dă ceea ce îi ceri? Ca să nu fii surprins în momentul în care ţi se întâmplă.

Marius Tucă: Acum, citind cartea ta a treia oară, mi-am adus aminte că era cât pe ce să nu participi la Campionatele Europene din 1975. Trebuiau să fie 4 sportive, povesteşte chiar antrenorul tău, trebuiau să fie 4 sportive de la Dinamo şi una de rezervă de la voi, de la Oneşti. Şi, până la urmă, a convins ca să participi tu la Campionatele Europene.

Nadia Comăneci: Da, că eu eram cea mai tinerică şi ştiu foarte bine că eram în echipă cu Alina Goreac şi Alina avea 17-18, iar eu 13 şi un pic. Cruduţă.

Marius Tucă: Şi în ultimul moment s-a hotărât practic să participi acolo. Şi spui aşa: “ La Campionatele Europene Bela a fost într-o dispoziţie de zile mari. Când clubul Dinamo a hotărât că dintre cele 3 gimnaste nu va folosi decât două, Bela a obţinut locul vacant pentru mine”. Deci tu ai fost la Europene. Vezi, Nadia, cum s-au aliniat pentru tine planetele de fiecare dată. Începând de când erai mică…

Nadia Comăneci: Oportunitate.

Marius Tucă: Mai mult decât oportunitate, atât şansă şi noroc, dublate bineînţeles de muncă ta. “A obţinut locul vacant pentru mine”.  Şi tu spui aşa de sec: ”Am câştigat 4 medalii de aur printre care şi pe cea de campioană europeană absolută. Ludmila Turischeva, campioană mondială şi olimpică en-titre, fusese învinsă de o fetiţă care lăsase deoparte spaimele, concentrându-se să fie cea mai bună. Nu fusese un simplu noroc. În gimnastică nimeni nu poate să fie atât de norocos. Există exerciţii pe care poţi să le faci şi întotdeauna ştii dacă eşti în stare sau nu să duci la bun sfârşit. Dacă Marta îmi spunea că trebuie să execut altfel, şi nu reuşeam la antrenamente, atunci nu aveam să o fac nici la concurs. Nimeni nu cobora din cer că să mă atingă cu bagheta magică, atunci când pluteam la paralele sau la sărituri. La fel în viaţă, toţi avem certitudini pe care le punem bine şi le folosim când avem nevoie. Dacă ai traista goală nu ai de unde să scoţi pentru că nu ai pus nimic înăuntru. Singurele emoţii vin din pierderea concentraţiei şi din căderi, nu de la exerciţiile pe care ştii că poţi să le prezinţi”.

Marius Tucă: E o descriere perfectă, şi spun despre cartea asta pentru că toţi cei care vor să devină în viaţă asta, e o carte obligatorie, mai ales că ea e scrisă de Nadia Comăneci. Adică de omul care a reuşit să fie superlativul şi sublimul în gimnastică, să fie cea mai bună din lume din toate timpurile. Şi atunci, mărturisirile tale, multe dureroase, multe necunoscute şi dureroase….Eu am plâns de multe ori citind cartea şi m-am emoţionat aproape la fiecare pagină. Cartea asta poate să fie un model şi o cale de a deveni, de a învăţa ceva din tot ce s-a întâmplat. Şi ajungem, o să ajungem la Montreal 1976. Uite, pregăteam momentul asta când tu ai devenit Zeiţa de la Montreal şi de fiecare dată de ziua ta îţi spun ”La mulţi ani, Zeiţă!” că nu ştiu să inventez altceva şi mi se pare că ti se potriveşte foarte tare. Tu, Zeiţă eu, muritor de rând…

Nadia Comăneci: Dar nici să nu spui! Că toţi suntem muritori de rând...

Marius Tucă: Bine, Comăneci am înţeles aluzia. 

Nadia Comăneci: Ascultă, dacă...

Marius Tucă: Ştiu că suntem toţi muritori de rând, dar unii se întâmplă să fi fost zeiţe sau zei într-un anumit moment al vieţii. Şi tu ai fost asta, Nadia Comăneci. Daţi-mi şi mie voie, doamna Comăneci, ca simplu realizator de televiziune, să spun asta.

Nadia Comăneci: Îţi dau voie o dată să spui asta!

Marius Tucă: Deci, venea Olimpiada, ajungeai acolo, o să citesc câteva rânduri pe care le-ai scris despre asta. Era o lume fabuloasă, o lume nebună. Erai pregătită pentru Olimpiadă?

Nadia Comăneci: Eram pregătită de 8 ani...

Marius Tucă: Din punct de vedere sportiv?

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Ştii ce spui în carte, nu? Că ţi-am adus aminte eu. Că spui că tu credeai că cel mai important campionat erau Campionatele Europene, nicidecum Olimpiada.

Nadia Comăneci: Nu am ştiut prea multe despre Olimpiada şi îmi aduc aminte că delegaţia mare care pleca spre Montreal, bineînţeles era presă acolo, noi eram nişte micuţe şi ne-au întrebat şi pe noi ce credem că facem, asta îmi aduc aminte. Dar să ştii că foarte multe lucruri micuţe, nu mi le aduc aminte, că nu mă trezesc dimineaţa să mă gândesc ce am făcut în 1975, în februarie. Dar, ţin minte că m-a întrebat un jurnalist: ”Ce crezi că faci tu la Olimpiada de la Montreal?” Şi i-am spus: “Aş dori să câştig o medalie şi, dacă se poate, să fie de aur”.

Marius Tucă: Foarte frumos ai zis. “Dragă prietenă. Ar trebui să îţi ofer o imagine de ansamblu, deoarece ai impresia că pentru echipa României, din care făceam şi eu parte, Olimpiada era cel mai mare eveniment posibil. Nu e adevărat. Până în 1976 credeam că Europenele erau cea mai mare competiţie a gimnasticii mondiale. Tot ce ştiam, ştiam de la antrenor şi de la cei care conduceau. Nu văzusem niciodată o Olimpiadă la televizor, ca să nu mai vorbim de concursurile de gimnastică de pe alte meridiane. Aşa că, odată ajunse la Montreal pentru jocurile din 1976, am fost bulversată. Satul olimpic mă năucise, dimensiunile, mulţimea de paznici, de antrenori şi mai ales de sportivi din ramuri de care nici nu auzisem. Ce îmi amintesc este că totul era gratis. Primeai o legitimaţie cu care puteai să vezi filme la teatrul din satul olimpic, puteai să îţi iei sucuri şi se dădeau tricouri, genţi, şepci şi insigne. Pentru mine totul era super tehnologizat, extrem de ciudat, de impresionant şi absolut minunat. În acea prima zi mi-a fost frică să închid ochii deoarece nu voiam să pierd nimic. Abia mai târziu am înţeles că <>>, făcea parte din planul antrenorilor Karoly de a îşi proteja gimnastele”. Spune că nu vă lasă să mâncaţi nimic din ce era acolo.

Nadia Comăneci: Aveam voie, dar ştii ce se întâmplă când eşţi copil nu ştii ce îţi trebuie de fapt, ştii cum e, informaţia era foarte puţină pe vremea aceea. Acum, avem aşa de multă informaţie încât nu ştim ce să facem cu ea. Atunci nu o aveam. Şi tu eşti copil, care vii dintr-o ţară care nu are prea multe, da? Şi vezi astea şi astea şi primul lucru pe care îl vrei e ciocolată, ceea ce e ok. Dar nu poţi să faci performanţă cu ciocolată, înţelegi? Şi lucrurile importante care sunt carnea, puiul, noi nu voiam aşa ceva. Dar ne-am îndrăgostit de ceva ce nu am văzut în România până atunci, cottage cheese, ştii ce e aia da? Un fel de brânză cu smântână, bubuleţe din astea mici...

Marius Tucă: E adevărat şi alea va plăceau la nebunie.

Nadia Comăneci: Cottage Cheese cu miere de albine. Era combinaţia perfectă.

Marius Tucă: Bun. Şi a început concursul...

Nadia Comăneci: Emoţia este exact atunci, înainte de festivitatea de deschidere. În momentul în care ai intrat...

Marius Tucă: Când ieşiţi la antrenamente.

Nadia Comăneci: Nu, şi aşteptarea asta, înainte de a intra în sala.

Marius Tucă: Atunci îţi e teamă. Şi mie îmi mi-a fost frică, întotdeauna înainte, dar în timp ce intri în concurs, în emisie…

Nadia Comăneci: În momentul în care ai intrat în...

Nadia Comăneci: Nu poţi să te duci în spate, da? Tot înainte trebuie să mergi, da?

Marius Tucă: Povestea extraordinară că înainte de a ieşi voi acolo, la antrenament, v-au anunţat (oficialii competiţiei, n.r.)  şi Bela v-a zis staţi pe loc, nu plecaţi, şi aţi întârziat un pic tocmai că să atrageţi atenţia. Şi momentul în care aţi întârziat şi au văzut că aveaţi toate nişte costume roşii, din câte îmi aduc aminte...

Nadia Comăneci: Antrenamentul pe podium.

Marius Tucă: Da, pe podium şi aveaţi tunsura asta cu coadă de cal, deja dintr-o dată voi eraţi nişte fetiţe pe când celelalte mari echipe erau nişte echipe de domnişoare. Şi când v-au văzut atât de micuţe, atât de fragile, atât de frumoase, dintr-o dată sala a reacţionat altfel, mai ales că v-a ţinut acolo.

Nadia Comăneci: Da, şi mai ales că ni s-a spus că primul antrenament pe podium este mai important decât concursul. De ce? Pentru că la primul antrenament pe podium toate arbitrele sunt în tribună şi scriu descrierea fiecărui element, văd ce faci şi văd unde ai probleme. Şi atunci, în momentul în care ai reuşit să îţi faci treaba ei deja te plasează undeva. Bineînţeles că trebuie să faci şi execuţia la concurs.

Marius Tucă: Aţi făcut nişte exerciţii perfecte astfel încât a două zi vă căuta toată lumea. Ce ai vrut să spui, vorbeşti despre corespondenţă a ta cu această tânăra gimnastă în ultima scrisoare cu acel în 1977 ai devenit tu însăţi. “ În 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani şi nu apărusem din neant, cât ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre într-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au în spate zeci de ani de muncă până la marea lovitură. În `76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnastă, dar nu mă cunoştea nimeni, nici în Statele Unite, nici în Canada. Bela ştia că nu ne ştia nimeni, nici pe mine nici echipa României. Toată lumea aştepta lucruri mari de la sportivele sovietice şi germane, de la Olga Korbut şi Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o ţărişoară căreia nu îi ştiau nici măcar locul pe hartă. Aşa că Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atenţia asupra fetiţelor sale”.

Marius Tucă: Aţi întârziat în sală, spune că v-aţi făcut programul fără greşeală, crainicul a repatat anunţul, vă chema şi voi aţi spus nu că nu e cazul. ”Eram, în orice caz, o prezenţă exotică comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de a dreptul minuscule şi purtam costume identice. Gimnastele din celelalte ţări aveau costume individuale şi treceau de la un aparat la altul. Nu şi noi. Fără un moment de odihnă am evoluat concentrate şi fără greşeală. Când am coborât de pe bârnă antrenorii, celelalte gimnaste şi oficialii, priveau uluiţi. A două zi, fosta echipă necunoscută a României trebuia să se ascundă de ziarişti”. Asta mi s-a părut o stratagemă sau o strategie absolut incredibilă.

Nadia Comăneci: Era o strategie a lui Bela, bineînţeles pe care noi nu o cunoşteam la momentul respectiv.

Marius Tucă: Nu, păi de unde, că eraţi copii. O să ajungem şi la acel perfect 10. Cum povesteşti tu asta: “Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu-zisă, noi cu părul în coadă de cal şi costume albe că zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o ţară micî, de cine ştie unde. A existat o rumoare generală de comportamentul atipic a lui Bela. Deşi majoitatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică şi au favorizat-o, echipa noastră a dominat competiţia iar când eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urma rusoaicelor. Nimeni nu ştie când anume intră în istorie, nu există manuale de specialitate în domeniu, care să îţi spună cum să faci faţă momentului, pot să spun doar că este un lucru obişnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia şi amplitudinea aşteptată după care am făcut coborârea. Efectuasem exerciţiul obligatoriu, la fel că toată lumea, dar în plus cu <> al Nadiei. La aterizare am făcut un pas aproape imperceptibil, dar ştiam că exerciţiul fusese destul de bun, cu toate acestea nu fusese perfect”.

Marius Tucă: Deci tu spui despre exerciţiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poţi să îţi permiţi luxul asta?

Nadia Comăneci: Îmi permit, pentru că am făcut acest exerciţiu de mii de ori şi chiar dacă arată perfect din afară nu a fost extrem de perfect pentru mine, înţelegi? Pentru că una o simţi şi alta arată când te uiţi la el. Dar să ştii că a fost o arbitră care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 şi un 9.90. 9.90 a ieşit, un 10 a ieşit şi au rămas 2 de 10, trebuia să îmi dea 10. Plus, cine era înainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde să te duci, trebuia să te duci undeva.

Marius Tucă: Exact. Si erai mai bună decât cea care fusese înainte.

Nadia Comăneci: Probabil.

Marius Tucă: Probabil...  hai să vedem, avem acum un filmuleţ cu primele note de 10. Haideţi să vedem filmuleţul asta, are câteva minute, şi după aceea ne întoarcem să vedeţi cum povesteşte Nadia această minunăţie care s-a întâmplat atunci, că are un pragmatism şi o simplitate în a povesti că te lasă fără cuvinte.

( Primele 2 note de 10 ale Nadiei Comăneci de la Olimpiada de la Montreal, 1976.

Competiţia pe echipe - Nadia Comăneci, exerciţiu la paralele

Comentator: Le arată arbitrilor că este gata.

Începe exerciţiul.

Comentator: Fără greşeală! Fără nicio greşeală! Nadia Comăneci! Ce vor spune arbitrii despre asta? Nadia zâmbeşte. Cinicii spun că a fost nevoită să înveţe să zâmbească, pentru că o face atât de rar. Este o gimnastă magnifică! Abia a atins acea bară inferioară. Se înalţă, îşi păstrează mâinile perfect nemişcate, foloseşte bara inferioară, zboară peste ea, apoi se prinde de cea superioară ..... şi, pe tabelă a apărut nota 10!!! Asta înseamnă perfecţiune! Şi asta înseamnă că Nadia Comăneci scrie istorie la Jocurile Olimpice. 

Competiţia pe echipe – Nadia Comăneci, exerciţiu la bârnă

Comentatori: Nadia Comăneci din România. Gimnasta numărul 1 din lume, acum pe bârnă. Un impresionant echilibru în mâini. Trebuie să facă exerciţiul repede, există o limită de timp pentru acest exerciţiu. Trebuie să se încadreze între 1 minut şi 15 secunde şi 1 minut şi 35 de secunde. Aşa că nu vrea să petreacă mult timp cu mişcări inutile. Ia priviţi asta! O combinaţie dificilă. Oh, doar priviţi asta! Majoritatea gimnastelor din Canada sunt fericite când reuşesc să facă o roată în aer. Iar ea pare că se distrează cu această combinaţie. Lucrează la picioare, arată flexibilitatea corpului, a picioarelor. Extraordinar exerciţiu. Şi foarte dificil. Mai are nevoie de 3 elemente superioare ...nu am numărat, dar cred că deja a făcut vreo 12, cel puţin. Şi...un dublu twist...oh, uitaţi-vă la asta!!! Nadia Comăneci zâmbeşte publicului, îi face cu mâna. Nu văd cum ar putea cineva să-i ia ceva. A făcut un exerciţiu foarte greu. Foarte solid. O performanţă incredibilă. Aşteptăm nota. Antrenorul Bela se agită, vorbeşte cu juriul, aproape că stă pe jos. Încă un 10 pentru Nadia Comăneci!!! Nu aveau cum să nu-i dea această notă! Nu şi-a mişcat picioarele de pe bârnă. Nadia Comăneci ia încă o notă de 10 şi primeşte aplauze la scenă deschisă aici la Montreal. )

Marius Tucă: Nu ştiu, am aceleaşi emoţii că am văzut astea de nu ştiu câte ori.

Nadia Comăneci: E adevărat, dar aşa de strâmbă am fost la elementul acela, la acea combinaţie dificilă. A trebuit să ajustez în aer. Este o Danilovă laterală cu flic-flac înapoi, deci eşti lateral, aterizezi aşa şi te duci în spate. Când am plecat în spate eram puţin afară şi a trebuit să ajustez. Când am pus mâna am fost puţin în afară şi a trebuit să ajustez.

 

INTERVIUL POATE FI VĂZUT

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră