De la generația născută după 1990, către generațiile de dinainte: Trebuie să învățăm să colaborăm. Doar când un număr suficient de oameni (o masă critică) din mai multe generații lucrează împreună pentru un bine comun, abia atunci ai o țară. Colaborarea inter-generațională este esența unei țări, a caracterului ei atemporal, căci o țară se întinde în primul rând în timp, doar în al doilea rând în spațiu.
Am uitat că generațiile vii nu sunt de sine stătătoare, ci sunt avatarul generațiilor care nu mai sunt, și care nu sunt încă. Generația celor mai în vârstă este reprezentantul viu al tuturor celor care au fost. Generația tânără este reprezentantul viu al tuturor celor care urmează. Fiecare când se uită la celălalt vede prima verigă din lungul lanț al vieții, spre viitor sau spre trecut, care de altfel le conține pe toate celelalte. Cei vii îi conțin pe toți cei ce au fost și toți cei ce vor veni, iar colaborarea dintre generația nouă și cea veche, este colaborarea întregului trecut cu întreg viitorul țării; o spumă agitată unde mare trecutului se lovește de limanul viitorului.
Privind astfel, conștiința ar trebui să ne împingă la două lucruri. Pe de-o parte, fiecare generație să ierte lipsurile celeilalte, conștientizându-i rolul de reprezentat, bun-rău, al întregului viitor sau trecut, dupa caz. Pe de alta, să acceptăm că avem datoria de a colabora, pentru că singurul loc unde lanțul se poate rupe este astăzi, în prezent. De el depinde viața si opera unei țări. Viața celor ce vor veni și opera celor ce au fost.
Nu mă refer la colaborarea strict instituțională, rece, de tip profesor-student, sau director executant. Ci la colaborare umana, directă, și reciprocă; la mentorat. La colaborarea oamenilor din spatele rolurilor pe care le ocupă. Generația mea simte lipsa mentoratului. În parte pentru că ea nu a fost niciodată atât de mare. Pentru că nevoia de mentorat crește exponențial o dată cu alegerile pe care le ai la dispoziție. Ni se confundă paralizia din fața avalanșei de posibile vieți cu lenea sau delăsarea. Cu gândul la propria tinerețe, se spune sec: ”Îți alegi o meserie și te apuci de treabă, ce atâta vorbăraie?“. Astăzi, în inflația galopantă de posibile meserii și ocupații, fiecare dintre ele are o infinitate de nuanțe și posibile traiectorii prin care nimeni nu te ghidează, și la care nimeni nu te mai obligă.
Există un câmp atât de vast de posibile configurații ale unei singure vieți că nu mai poți răspunde la “Ce vrei să faci?” fără să răspunzi la ”Ce înseamnă să fi om?”. O întrebare la care mulți din generațiile de dinaintea noastră nu au avut timpul să răspundă. Unii nici nu și-au pus întrebarea. O dată ce recunoaștem unii în fața celorlalți că nimeni nu are răspunsurile, abia atunci putem începe colaborarea spre a le căuta împreună. Colaborarea, adică ”co-laborarea”, este “lucrare-împreună”. Nu are o ierarhie. Are înaintași, dar nu fruntași.
Este instinctul natural al generațiilor mai vechi să-și impună ascendentul pe cele noi în actul de colaborare prin argumentul experienței. Experiența ca bun suprem, un ultim cuvânt care închide orice argument. Trecând cu vederea că experiența poate fi și bună și rea; că nu tot ce-a fost e bine c-a fost, și nici tot ce este ar trebui să mai fie. Alegem să vedem doar jumătate de monedă.
Fiecare tabără aduce ceva la masa de lucru, și e important să recunoaștem ” specializarea” fiecăreia. Generația voastră vine cu experiența de viață (și bună și rea), uneori chiar cu înțelepciune, și cu un bagaj de regrete; și ele importante dacă rezistăm tentației de-a le generaliza. Generația tânără vine cu energie și perspectivă (putem privi cu ochi mai reci o lume pe care nu am creat-o noi, și cu care nu ne-am obișnuit). Dar mai ales vine cu o masă plastică încă flexibilă, în a cărei cocă se află cheia marilor schimbări în bine (sau rău) dintr-o societate.
Ca generația cu experiență să nu încerce din instinct să imprime aceleași tipare în această masă plastică, ca mentoratul ei să fie valoros, trebuie să fie sinceră și să își conștientizeze limitările. Îi va fi poate dificil să le vadă. De ce? Pentru că își refuză calitatea de victimă a istoriei. Acest cuvânt ”victimă”, pe care generația mea îl îmbrățișează cu prea mult entuziasm, generației voastre îi pare un eres cu totul rușinos. Cine încearcă un mic experiment în acest sens, va constata că majoritatea membrilor ei refuză instinctiv și energic orice încercare de a-i îmbrăca cu el; ca un cal pe care încerci să pui pentru prima dată șaua. A fi victimă e tabu, pentru că suferința e un lucru cu totul intim; de făcut în tăcere și singurătate. Ceva ce nu se comunică niciodată. Ceva ce nici măcar nu recunoști că există. Iar să recunoști că ești victima istoriei este să recunoști că ai suferit și că suferi. Mai rău: să recunoști că suferința ta putea să nu fie. Că ea nu este o simplă realitate a vieții de pretutindeni, ci un produs al conjuncturii istorice în care s-a întâmplat să te naști. Că ar fi putut să nu fie. Refuzul este atât de total că e posibil ca aceste rânduri să li se pară total neverosimile. Îi încurajez să treacă peste prima reacție a contactului cu ele, poate că în timp vor simți acolo un sâmbure de adevăr. Conștientizarea situației în întregime probabil ar avea un impact sfâșietor, dar tonic în același timp
Și totuși: De ce e relevantă povestea asta cu victimele? Pentru că cei din generația cu experiență, până când nu înțeleg de ce sunt cum sunt, nu vor înțelege cum ar fi putut fi, și deci nici cum ne-ar putea forma pe noi să fim. Mai grav, vor încerca chiar, fără să vrea, să ne insufle și nouă tiparele venite din aceleași traume, crezând că ne pregătesc pentru viață. Iar apoi vor fi surprinși că le refuzăm îndrumările cu scepticism. Vor interpreta asta drept semn de insolență și nerecunoștință din partea noastră. Se pierde astfel o oportunitate. Căci în această colaborare inter-generațională, în acest transfer, se pot filtra multe, dacă părțile înțeleg ce au de făcut. Generația cu experiență să se întrebe:
Ideile lor despre viață, despre bine și rău, din ce lut sunt făcute? În ce împrejurări s-au format? Din ce experiențe s-au născut? Acolo, în plasma formării lor, le vor găsi esența. A înțelege sursa din care ți s-au întipărit anumite concepții, este a avea putere asupra lor, și nu ele asupra ta. Ce văd când le dezgroapă rădăcinile? Merită păstrate? Dacă totuși la unele s-ar renunța, cu ce s-ar mai putea umple golul care îl lasă? La această ultimă întrebare, generația veche și cea nouă trebuie să găsească răspunsul împreună.
Autor: Ioan Nicolescu
