De zeci de ani încercăm să complinim lipsurile și disonanțele unei simfonii pe care „dansează” din ce în ce mai pervers haotic și autodistructiv lumea noastră prin înlocuirea „dirijorilor” care conduc orchestra… deși piesa muzicală e dezastruos de proastă, ne încăpățânăm să credem și să sperăm că un „providențial” talent „dirijoral”, absolut indiferent față de propriul succes sau chiar supraviețuire, ne va da o interpretare „novativă” și „revoluționară” a acelorași acorduri, scrie Dan Chitic pe site-ul sau. Se spune (nu știu de la cine vine: de la Albert Einstein? de la Rita Mae Brown?) că încăpățânarea de a o lua pe aceeași cale, sperând că vei ajunge într-un alt loc, e semn de nebunie… sau de prostie! O vom mai lua pe aceeași cale? Suntem nebuni? Suntem atât de proști? Sau…
Requiemul lui Mozart. Splendid! Absolut splendid! Dar… aceeași simfonie, doi dirijori - Celibidache și von Karajan, două experiențe complet diferite: Celibidache aborda Requiem-ul ca pe o experiență transcendentă, folosind tempouri extrem de lente și lăsând sunetul să respire și să capete sens spiritual în spațiul acustic. În opoziție, la von Karajan găsim perfecțiunea estetică absolută - aproape matematică, un sunet orchestral grandios, fluid, intens lustruit și dominat de un legato impecabil. La unul găsim sublimul, la celălalt perfecțiunea — perfectă complementaritate!, căci diferența fundamentală era de scop: primul căuta adevărul transcendent și organic al clipei unice, în timp ce al doilea construia o arhitectură sonoră monumentală de un rafinament tehnic inegalabil. Celibidache - un „preot-filosof” al muzicii, von Karayan - un inginer de geniu.
Și totuși vorbim despre una și aceeași partitură!, da? Aceeași!
Ce vreau să spun în contextul politic și geopolitic actual (căci nu voi încerca brusc să mă erijez într-un Iosif Sava - cei mai bătrâni știu și despre cine vorbesc) este că, invariabil, producătorii spectacolului absurd în care trăim ne propun tot felul de „dirijori”, mai mult sau mai puțin talentați… de fapt, din ce în ce mai slabi, sau chiar afoni! Și asta nu doar la noi…
Să luăm de exemplu… „farul democrației la nivel mondial” și „liderul lumii libere” – SUA! Ce ofertă au avut pe afișele alternative de la ultimele alegeri prezidențiale? Donald Trump și Kamala Harris. Fiecare promitea ceva cu totul diferit, spectaculos de diferit, nu? Și eu am crezut în afișe… chiar am crezut că Donald Trump va veni cu ceva „nou”, cu „altceva” decât Kamala. L-aș fi votat cu două mâini pe Trump dacă aș fi fost american.
Realitatea? Doar diferențe de accent, cu tonuri apăsate pe nota „există doar două sexe” — uau, uluitor, cine s-ar fi gândit… — și cu lungi acorduri pe aria minoră numită „pace”! în rest, aceeași „partitură”. Nimic cu adevărat „nou”: aceeași linie imperială cu tonuri accentuate pe „așa vreau eu” și „dacă pot, fac, pentru că pot”, aceeași amplă arie războinică — e adevărat, cu accente diferite — apăsate pe Orientul Mijlociu și mai moi, dar mereu existente, pe Ucraina… aceeași indiferență totală față de „zgomotul de fond” numit genocidul din Gaza. Și exemplele pot continua. Cum ziceam: aceeași partitură! Ba chiar și unii interpreți au fost preluați din orchestra „competitoare”, cum e Scott Bessent — căsătorit în anul 2011 cu John Freeman (da, un bărbat!), „tată” a doi copii, născuți cu ajutorul mamelor-surogat, fost investitor de succes pe Wall Street care, în plus, a lucrat ca director de investiții pentru fondul lui George Soros… QED!
Acum, „spectatorul” american, al cărui bilet de intrare la concertul dirijat de Donald Trump devine din ce în ce mai scump cu fiecare notă interpretată, contrariat de banalitatea contraproductivă a actului dirijoral la care asistă, se grăbește să iasă din sală și să cumpere bilete la „concertul” de care inițial fugise… dar care, o spun încă odată, interpretează aceeași partitură — simfonia jalnică ce descrie istoria tragică unui imperiu muribund care e gata să tragă întreaga lume în groapa pe care singur și-a săpat-o.
Europa? Aceeași poveste, variațiuni pe aceleași partituri în alte săli de „concerte”!
peste tot „Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă”, așa cum genial spunea Poetul acum vreo 150 de ani în urmă.
Ce vreau să spun? Pentru a schimba „experiență artistică”, „spectatorul” nu trebuie să aleagă același spectacol, aceeași simfonie condusă de noi „dirijori”, oricât de „providențiali” ar părea ei… la sfârșit vor ajunge la aceeași senzație de „deja-vu”, dar cu niște cheltuieli pentru „biletele” la „noile” „spectacole dirijorale” din ce în ce mai mari. Spectatorii europeni par să fi înțeles asta: d’asta cer zgomotos, uneori chiar violent, schimbarea radicală a partiturii! Oamenii vor și cer o altă „simfonie”, nu doar noi „dirijori”, mai mult sau mai puțin „talentați” sau chiar „providențiali”. Or, o astfel de partitură trebuie scrisă de la zero… de la o hârtie albă pe care chiar „spectatorii” e imperios necesar să înceapă să construiască și să compună noua „simfonie”! Dacă această „compoziție” nu o vom face noi — cetățenii care plătim tot, de la orchestră la dirijori și săli de concerte, o vor face aceeași care au scris și „partiturile” deja prea bine cunoscute și care aleg și „dirijorii” „providențiali” care ne propun „noi” interpretări „revoluționare” a aceleiași mizere partituri.
Cam despre asta a fost vorba și în cartea „A Treia Republică” pe care o puteți cumpăra accesând https://atreiarepublica.ro/index.html sau siteul Librăriilor Alexandria.
Și nu, această postare nu este una de promovare a unei lucrări personale, carte care, vai, vă asigur nu doar că nu mă va propăși financiar, ci nici măcar nu îmi va aduce un leu în portofel… este doar îndemnul de a căuta împreună linia melodică a noii simfonii care avem datoria pentru noi și pentru copiii noștri să o scriem, o simfonie scrisă mai pe gustul și în interesul nostru… și care să fie mai puțin disonantă cu cele care sunt deja scrise în restul lumii, lumea aia pe care noi o considerăm mai puțin sau atât de puțin „civiliziată”!
În caz contrar, va trebui să învățăm să acceptăm ca după fiecare „inovativă” reprezentație a unui nou „dirijor” să ne spunem, cum spunea Poetul:
„Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.”
