Fiecare om lasă în urmă amprente, dar ne amintim mai întai de amprenta pe care o lasă, de acea urmă ca o cicatrice, şi mai apoi de acel om în existenţa sa cotidiană.
Marguerite Yourcenar
Un tablou ce atârna pe peretele din camera de zi transmitea o lumină învechită a trecerii timpului ce-și lăsase inevitabil amprenta asupra tuturor lucrurilor din jur. Tabloul, un desen realizat cu cărbune, una dintre cele mai vechi și expresive forme de artă, era un desen ce reprezenta o siluetă misterioasă a unei femei, în alb şi negru, ceea ce făcea să crească aura de mister din jurul ei. Liniile fine de expresie desenau conturul unei femei ce părea că doarme, pleoapele aproape închise nu lăsau să i se întrevadă ochii ei mari, albaştrii. Era un desen ce păstra aerul timpului şi care te îmbia să călătoreşti, cu gândul, prin lumea de altădată, invitându-te să intri în intimitatea sa şi să-i dezlegi misterul. Nu văzusem atâta lumină într-un simplu desen conturat de câteva linii, capabil să scoată în relief trăsăturile feminine delicate şi să sublinieze fineţea mişcărilor, doar prin jocul dintre alb şi negru.
Privind-o mi-am amintit că o cunoscusem, că o întâlnisem de mai multe ori în copilăria mea, ultima dată într-o scurtă vizită împreună cu mama, cu cîțiva ani înainte de dispariţia sa. Avea o fascinaţie aparte, un surâs cuceritor. Privirea sa, în acelaşi timp profundă şi visătoare, ascundea înlăuntrul ei o lume secretă. Mă privea cu multă tandrețe și-mi spunea că semănam, din ce în ce mai mult, cu tatăl meu. Faptul că o cunoscusem mă făcea să mă simt, oarecum, atrasă de lumea din care venea şi să-mi doresc să-i descopăr, în profunzime, personalitatea complexă, afabilă, inteligentă şi plină de generozitate. De atunci mi-a rămas întipărită în minte imaginea ei, privindu-mă doar, fără să-mi poată povesti nimic din momentele dure ale unei vieți ajunsă spre final ce fusese plină de evenimente copleşitoare din perioadele celor două războaie mondiale.
Era o prezenţă cu totul şi cu totul specială. De statură înaltă, avea o ţinută impunătoare, emanând în jurul său o stare de bine. Era scriitoare de jurnal intim din perioada primului război mondial și o mare iubitoare de literatură, pasiune ce o împărtășea cu soțul ei, traducătorul Iulian Herescu. Poseda arta conversaţiei, în compania ei clipele treceau pe neştiute, iar întâlnirea cu ea a fost una de neuitat, dintre cele care te marchează lăsându-ți amprenta frumosului inefabil.
Acea femeie misterioasă, duioasă și tandră, încă plină de viață, se numea Natalia Kofszynski, era fiica străbunicului meu Ziegfried Kofszynski, arhitect al regelui Carol I, și muză a pictorului Richard Canisius, bun prieten al familiei.
Intr-o zi am descoperit o mulţime de imagini, imprimate într-un material de o duritate extremă precum metalul, cu desene descriind peisaje, case de ţară tradiţionale, case vechi de la periferia Bucureştiului, mori de altădată, păduri, palate, vechi castele medievale, vapoare din portul Constanţa, portrete de ţărani din diferite zone ale României, gondole şi lagune din Veneţia, peisaje din Constantinopol și multe altele. In ciuda durităţii sale, forţa metalului se îmbina perfect cu fragilitatea liniilor gravate, creând impresia unei imagini vii, ce surprindea prin frumuseţe şi eleganţă. Aceste imagini aparţineau unei lumi pierdute și abandonate ca însăşi tehnica care a contribuit la conceperea lor, aceea a gravurii în plăci de cupru. Au rămas doar urmele lăsate de un om şi arta sa care, din cauza metodelor dificile de creaţie, nu mai este folosită de artiştii plastici de azi.
Vom începe călătoria noastră pentru a-l descoperi pe artist şi pentru a vorbi despre arta pe care o iubea, mai presus de orice altă formă de expresie artistică, în ciuda procedeelor dificile de execuţie.
Richard Canisius s-a născut la Berlin, în 1872, într-o familie înstărită, unde arta era mereu prezentă. Tatăl său era sculptor şi, de mic, obişnuia să-i viziteze atelierul pentru a-l vedea cum lucrează modelând materialul dur al pietrei care, în ciuda durităţii, prindea viaţă la fiecare atingere magică a artistului. Intregul procedeu era un spectacol ce-l absorbea cu totul, privea cum materialul şlefuit se transforma, încetul cu încetul, în forme capabile să transmită emoţii. Acolo a avut loc primul contact cu formele sculpturale şi cu desenul, ceea ce trezi în el o dorinţă expresă de a studia dar nu pentru a modela piatra, ci pentru a deveni pictor-gravor. Dragostea pentru gravură începu în Berlinul natal născută dintr-o mare admiraţie pentru cel considerat tatăl gravurii germane, Albrecht Dürer. A avut tot sprijinul din partea familiei, în mod special din partea tatălui său, cel care l-a susținut și i-a călăuzit pașii în lumea artei.
A absolvit şcoala de Belle Arte din Berlin în anul 1895, iar mai apoi îşi continuă studiile la München, Paris şi Viena, cele mai importante centre culturale ale Europei. Teza de licenţă a fost reprezentată de gravura intitulată “Cap de adolescent”, operă ce ulterior a fost achiziţionată de Academia Republicii Populare Române, în 1957. A studiat şi la Şcoala de la Nüremberg, fondată de Albrecht Dürer, pentru a se deprinde cu tehnicile folosite în gravura germană.
Urmează o perioadă în care se dedică călătoriilor, timp în care are ocazia să-şi prezinte operele în oraşe precum Paris, Leipzig sau Varşovia. Ajunge în România în 1907, cu scopul de a se întâlni cu prietenul său din copilărie Gustav Thais, originar din Berlin, ce îşi stabilise reşedinţa în Bucureşti, fiind proprietarul unei farmacii situată între Calea Victoriei şi Piaţa Romană. Canisius descoperă, cu această ocazie, o ţară nouă cu un peisaj ce-l fascinează și pentru care simte o afecţiune specială. Munţii, peisajele, castelele, casele tradiţionale, oamenii de rând, formau un spaţiu de care se îndragosteşte imediat şi, prin urmare, se decide să rămână în România. De multe ori declama, precum cel pe care l-a considerat mereu maestrul său, Albrecht Dürer: “Nu ştiu ce este frumuseţea, dar o văd pretutindeni!”
Odată rămas aici nu va trece mult timp şi va fi numit profesor de desen la Şcoala germană din Bucureşti. In România, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la participarea în primul război mondial, se desfăşura perioada cunoscută sub numele de La Belle Époque. Arta anilor posteriori lui 1900 era arta acelor artişti care se întorceau în ţară, după ce studiaseră în străinătate, în oraşe precum Paris, München, Viena sau Veneţia. Dintre ei s-au evidenţiat pictorii: Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbulescu, Ștefan Popescu, Nicolae Tonitza, Kimon Loghi, Gheorghe Petraşcu, Cecilia Cuțescu-Storck. Arta plastică în România a avut mari reprezentanţi, ce aveau să influenţeze, posterior, pictura începutului de secol XX. Unele dintre numele cele mai importante au fost Nicolae Grigorescu şi Theodor Aman, ambii licenţiati la Şcoala de Arte Frumoase din Paris.
In calitate de pictor-gravor, Canisius începu prin a-şi expune operele în expoziţii individuale și mai apoi colective, participând activ la viaţa artistică a capitalei bucureştene. “Maison d’Art” din Bucureşti şi „Saloanele oficiale ale societăţii Tinerimea Artistică” erau principalele instituţii ce se dedicau promovării artiştilor din acea perioadă. Tinerimea artistică, societatea la care R. Canisius era membru, a fost fondată în 1901, de un grup de pictori importanţi din acea epocă precum Nicolae Vermont, Arthur Verona, Frederic Storck, Gheorghe Petraşcu, Oscar Spathe, Ştefan Luchian, Constantin Artachino, printre care se număra şi sculptorul Constantin Brâncuşi. Regina Maria a acceptat să fie Preşedintă onorifică a societăţii Tinerimea Artistică, al cărui scop era bunăstarea artelor plastice în România, fiind membru activ şi implicându-se direct în conflictul dintre diferitele curente artistice, întotdeauna sprijinind arta generaţiei tinere. Sub patronajul său, societatea a reuşit să sprijine mari iniţiative şi a promovat artiştii tineri, impulsionând creaţia şi participarea acestora la expoziţii internaţionale, unde arta românească era recunoscută şi apreciată.
Societatea Tinerimea Artistică milita pentru o artă realistă, inspirată din viaţa cotidiană a ţăranilor, a oamenilor de rând, cu un mare entuziasm şi o puternică dorinţă de a introduce un spirit modern în artă. Dar cel care a pus bazele societăţii a fost pictorul Ipolit Strâmbu, ce studiase la Şcoala de Arte Frumoase de la Paris, renumit pentru realizarea unui minunat şi reuşit portret al reginei Maria. Ipolit Strâmbu a legat o strânsă prietenie atât cu Richard Canisius cât şi cu arhitectul Ziegfried Kofszynski.
Călătoriile. Pentru a încerca să refacem drumul artistic al pictorului în străinătate mergem pe urmele sale, în Italia, mai concret la Veneţia, regina lagunelor. Intr-unul din interviurile pe care pictorul le-a acordat mărturisea că în călătoriile sale a încercat să-şi asimileze cunoştinţele de la marii maeştrii, cei care cunoşteau şi utilizau tehnica corectă, specifică gravurii. Veneţia, un oraş diferit de toate celelalte, l-a impresionat pe pictor prin monumentalitatea şi grandoarea edificiilor, mulţimea canalelor şi podurilor, prin numărul mare al lagunelor, pe care le-a pictat în tablourile sale. Intre peisajele sale preferate s-au numărat Piaţa San Marco, Palatul Ducal, Bărci cu vele la Veneţia, Lagune în Veneţia, Podul suspinelor din Veneţia, Altar pe apă, San Geremia- Veneţia, Santa Maria degli Lagune.
Despre perioada veneţiană, criticul Grigore Ion, într-un articol intitulat ”Note de artă”, scria:
“Canisius a înțeles farmecul misterioaselor lagune mai desluşit decât mulţi alţi artişti şi, prin comprehensiunea sa atât de puternică şi adevărată a Veneţiei, era chemat să insiste mai mult asupra pitorescului unic al acestui oraş, născocit ca din basme. Precum Turner a văzut minunata cetate Torre del Campanile prin visul său magic, păstrând toate proporţiile în această apropiere, având meritul de a fi redat Veneţia aşa cum este, în tot farmecul ei ameţitor, dar profund real.”
Operele sale, având ca temă Veneţia, au format parte dintr-o expoziţie organizată la „Maison d´Art”, din Bucureşti. Regina Maria a achiziţionat peisajul cel mai desăvârşit, realizat în oraşul veneţian. După Veneţia, Canisius şi-a continuat periplul prin Italia oprindu-se şi în oraşe precum Brioni, Barano, Lussin-Piccolo, Pirano, Capistrano, Trieste ale căror peisaje le-a plasmat în câteva dintre tablourile sale: Stradă în Lussin-Piccolo; Peisaj la Lussin-Piccolo; In drum spre Barano; Turnul Capistrani; In portul Trieste; Măslini la Brioni;Peisaj la Brioni; Barcă la Brioni; Aspect din Barano, Italia;
Balcic. Un oraş pe malul Mării Negre, în regiunea Dobrici, nord-estul Bulgariei, la 42 de km de Varna. In acest oraş, din sudul Dobrogei, se afla reşedinţa de vară preferată a reginei Maria, înconjurată de o celebră grădină botanică, unică în Europa centrală şi de est, în mod special pentru colectia de cactuşi. Castelul, cunoscut şi cu numele de The quiet nest era un conac cu pereţi albi şi acoperiş de ţiglă roşie, situat lângă un imponent minaret. A fost construit pe trei terase, într-o combinaţie de trei stiluri: arab, mediteranean şi stilul tradiţional al caselor bulgăreşti, cu vederi privilegiate spre mare. Lângă cascadă se afla o moară ce dădea locului un aer rustic şi singular. Acesta a fost locul ales pentru construirea unei vile, o casă de oaspeţi, unde erau cazaţi prietenii şi cunoscuţii reginei Maria, mulţi dintre ei pictori renumiţi ai epocii care doreau să capteze în opera lor frumuseţea de neuitat a acestei perle de la malul mării.
Dacă ne întoarcem privirea, reflexionând la oraşul numit Balcic, ne putem întreba cum de o bucată de pământ de calcar, cu case albe şi nisip argintiu, a putut să transforme aparentul peisaj brut, într-unul plin de magie, capabil să ofere vizitatorului o paletă de culori şi nuanţe unice, să creeze o adevarată pictură în aer liber. Datorită locaţiei sale, între o ţară latină şi exotismul oriental, amestecul de culturi format din români, musulmani, evrei, armeni, bulgari, ce au convieţuit aici, a contribuit la impulsionarea spiritului creator în toate domeniile artei, la stimularea creaţiei în general. Oraşul a reuşit să reunească o pleiadă de artişti plastici români şi de alte origini, ajunşi acolo pentru a-şi hrăni imaginaţia cu tot ceea ce oferea peisajul, autenticitatea localnicilor, frumuseţea misterioasele odalisce, portul, albul imaculat al caselor, hanurile, cafenelele turceşti şi obiceiurile unui loc diferit de toate celelalte.
Fondarea, în 1926, a Universităţii Coasta de Argint a fost încă un exemplu pentru importanţa pe care a căpătat-o oraşul, axis mundi către care convergeau drumurile artiştilor şi pictorilor, ce reunea aproape toată intelectualitatea românească din acel timp. Balcicul, denumit şi Oraşul alb, a avut o importanţă indiscutabilă, lasându-şi amprenta, pentru totdeauna, în istoria şi viaţa culturală a ţării. Din aceasta perioadă, petrecută la casa de oaspeţi, din complexul Palatului Regal din Balcic, datează desenele Moară la Palatul Regal, Balcic; La scocul moarei din Balcic precum şi gravurile Geamie la Balcic, Turcoaică torcând. Balcic sau Stradă în Balcic.
Cum Regina Maria era o mare iubitoare și colecţionară de artă, câteva dintre operele pictorului Canisius au fost achiziţionate de Casa Regală a României, făcând astfel parte din colecţia regală a Palatului Peleş, din Sinaia. Dintre ele amintim: Ţesătoarea, Troiţa din Văratec, Femeia cu doniţe, Lacul din San Marco, Bărci la Brioni, Mesteceni, Stradă din Barano, Măslinii din Brioni, Peisaj din Floreasca.
Constantinopol. Veche capitală a Imperiului roman, oraşul Constantinopol era o vizită aproape obligatorie, pentru artiştii ce doreau să-şi aprofundeze cunoştinţele din lumea orientală. Situat în sud-estul Dobrogei, oraşul turcesc amintea de dominaţia otomană, cu o puternică influenţă exercitată în istoria întregii zone. De-a lungul secolelor, viaţa culturală, spirituală şi politică a României a fost influenţată de cultura bizantină, lăsând o amprentă adâncă, ce face parte din însăşi istoria poporului român. Fascinaţia pentru lumea orientală era atât de prezentă, încât majoritatea artiştilor doreau să plasmeze, în operele lor, culorile, savoarea sau profunzimea emanaţiilor olfactive, întâlnite şi simţite aici. Mulţi dintre pictorii români ai vremii au vizitat oraşul turcesc, în dorinţa de a găsi noi teme şi nuanţe orientale. In vizita sa la Constantinopol, R. Canisius a pictat diferite peisaje ale oraşului, trăsăturile specifice ale bărbaţilor şi femeilor turce, în încercarea de a capta esenţa acestui popor. Din această perioada fac parte opere precum: Stradă din Constantinopol; Cornul de Aur. Istambul; Peisaj din Constantinopol; Cap de turc; Ţesătoarea turcă (o gravură cu acul pe hârtie); Cimitir la Eiub. Istambul; Strada în vechiul Istambul; Bazar în Pera. Istambul.
Căsătorit cu Fragola, profesoară de limba franceză, R. Canisius îşi stabilise reşedinţa la Bucureşti dar călătoriile sale prin ţară erau constante. Avea o dorinţă puternică de a cunoaşte fiecare colţişor din marea varietate a peisajelor găsite în drumul său, plasmându-le în gravurile sau desenele sale, ca amintiri ale unui timp ce nu se va întoarce niciodată. Fiecare loc avea o poveste diferită, pentru un călător din ce în ce mai dornic să descopere acea lume, ce nu se asemăna deloc cu ţinutul său natal.
Din călătoriile sale prin ţară au rămas opere precum: Din vechiul Bucureşti. Turnul Colţei; Peisaj la Băneasa; Mahalaua Floreasca,1920; Peisaj la Floreasca; Curte interioară din Sibiu; Turnul Sibiului; Piaţa oraşului Sibiu; Peisaj din Valea Timişului; Strada din Sighişoara; Case tipice din Munţii Apuseni; Casa pe Calea Moşilor; Casă de ţară din Moldova; Clopotniţa Mănăstirii Văratec; Mânăstirea Cernica; Mânăstirea Tismana- Gorj; Mânăstirea Căldăruşani; Clopotniţa Bisericii Negru-Vodă; La castel, Bran; Conac la ţară, Văleni; Moară înzăpezită, Braşov; Pod la cetate, Făgăraş; Clopotniţa Bisericii Manea Brutaru; Casă din Valeni; Casă din Turtucaia; Casă la Novaci; Biserică de la periferia unui sat din Transilvania; Castelul Hunedoara; Sat de munte în Transilvania; In margine de sat transilvanean; In grădina mănăstirii Văratec; Sat la Comana; Ruini la Comana; Peisaj din Banat; Casă românească, Sibiu; La Scăricică, Sibiu; Potcovărie la Sibiu; Biserica Catedrală Sibiu; Hunedoara, oraş siderurgic; Pini la Sinaia; Peisaj din Delta Dunării; Vasul Adagena, portul Constanţa.
In operele sale au fost prezente şi portretele precum: Portret de bătrâna; Portret de bătrân; Bătrân citind; Portret de fată; Cap de adolescent; Cap de turc; Portret al sculptorului G. Canisius; Ţăran cu fluier; Cap de ţăran din Novaci; Autoportret; Thalia, majoritatea piese ce au aparţinut Muzeului Alexandru Saint-Georges.
Dar, unde avea să rămână mai mulţi ani pentru a lucra în calitate de om de ştiinţă, ca entomolog, a fost la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Bucureşti, astăzi Muzeul Grigore Antipa. In timpul şederii sale la muzeu, unde a lucrat timp de douăzeci şi şase de ani, R. Canisius s-a ocupat de picturile murale ce ornamentau dioramele unei colecţii de peste 120.000 exemplare de coleoptere, ele însele adevărate opere de artă, de o mare valoare artistică.
Lui i se datorează extraordinarele picturi murale ce reprezentau fundalul pictat ale dioramelor, vitrine tridimensionale, în care speciile erau prezentate pe categorii de habitate, în posturi naturale, care au avut un succes aşa de mare încat multe muzee din străinătate, europene şi americane, au cerut sprijinul directorului muzeului pentru a-i ajuta să-şi creeze propriile expoziţii. Primele săli ale Muzeului din Șoseaua Kiseleff s-au deschis oficial la 24 mai 1908, în prezenţa Regelui Carol I, a Principesei Maria şi a altor importante personalităţi ale lumii ştiinţifice, culturale şi politice de atunci.
In anul 1916 Richard Canisius obţinea cetăţenia română şi, la puţin timp, a fost decorat cu Medalia de Onoare a oraşului Bucureşti, distincţie ce reprezenta recunoaşterea de care se bucura pictorul, în acea vreme.
In Buletinul oficial publicat de Academia Română, Institutul de Istoria Artei, din 1961, pag.295, se menţiona: „Intre anii 1920-1930 gravura în România cunoaşte o perioadă de abundenţă şi entuziasm, este epoca unde au activat pictorii Gabriel Popescu, Nicolae Vermont şi unde se evidenţiază activitatea prolifică a lui Richard Canisius. Arta gravurii la Canisius confirmă calitaţi de energie şi expresie artistică, aptitudini în arta evocărilor de fantezie în desfăşurarea jocului între alb şi negru.”
Pentru Canisius, adevăratul ideal în viaţă l-a reprezentat arta cu majuscule, redată în gravurile şi picturile sale. Micul său atelier, un adevărat muzeu subteran, aşa cum îl numeau cei care îl vizitau, din incinta Muzeului de Ştiințe Naturale din București, părea laboratorul unui alchimist ce ştia să amestece la perfecţiune substanţele, unde acul, creionul, hârtia, plăcile de cupru, bucăţile de lemn transformate în xilografii, erau cei mai buni prieteni, adevaraţi aliaţi pentru ca arta să prindă viaţă. Domina atât tehnica acuarelei cât şi cea de acquaforte, susţinând că:
„In timp ce o acuarelă bună se poate finaliza în maxim zece minute, o lucrare în acquaforte nu se finalizează, uneori, nici în douăzeci de zile.”
In revista Clipa, într-un interviu realizat de Ion Viţianu, acesta îl întrebă: „Din cauza perversiunei în artă a ultimei vremi, credeţi că gravura va dispărea cu timpul, fiind ameninţată în existenţa ei?”
Vorbind despre viitorul gravurii artistul răspunse: „Pentru mine modernismul este un proces de cristalizare evolutivă. Cu toate acestea nu cred că în gravura serioasă, modernismul ar putea infiltra alte tehnici decât cele existente. Se poate întâmpla ca unele noi descoperiri moderne să simplifice procedurile noastre destul de complicate, fără însă a schimba înţelesul şi consistenţa gravurii.”
Subliniind importanța artei și idealul pe care artistul ar trebuie să-l urmeze în opera sa, Canisius adăuga:
“Simt parcă o mulţumire sufletească când reuşesc a reda prin arta mea ce-mi spune arhitectura veche, silueta misterioasă a unui copac, o corabie majestuoasă odihnindu-se la marginea apei, s.a.m.d. Ideobşte idealul artististului nu poate fi considerat atins numai redând simple poze fotografice după natură, ci deabia după ce a reuşit să strecoare o părticică din sufletul său, în opera căreia i-a dat viaţă.
Pictorul Richard Canisius a avut o importanţă deosebită în panorama artistică din acea perioadă, a fost cel care a introdus, în România, tehnica gravurii germane folosită de Dürer, o tehnică ce presupunea procedee artistice complicate care, cu timpul, au încetat a se mai folosi.
La înmormântarea sa, din ziua de 22 martie 1934, la sediul Muzeului de Ştiinţe Naturale, în al cărui balcon fusese atârnat steagul de doliu, pentru a manifesta, în mod vizibil, pierderea marelui artist Canisius, omul de ştiinţă Grigore Antipa a rostit un emoţionant discurs, despre cel ce fusese colegul şi prietenul său de-o viață:
“Noi, colegii săi de la acest muzeu, purtăm doliu ascuns în inima noastră, căci am avut marea durere de a pierde pe un bun camarad, pe un neobosit tovarăş de muncă, într-o îndelungată colaborare de aproape douăzeci şi şase de ani, şi pe un scump prieten al cărui zel, talent şi pricepere erau întrecute numai de bunătatea inimii sale, de sinceritatea şi devotamentul său şi de extrema simplicitate, care-i caracteriza fiinţa sa. Numai cine l-a cunoscut de aproape pe acest om de o modestie rară, care prefera totdeauna să rămână pe un al doilea plan, a putut constata ce comoară de virtuţi poseda sufletul său şi ce cantitate de energie creatoare însufleţea activitatea sa. Canisius a fost un artist desăvârşit, atât din punct de vedere al concepţiei cât şi ca execuţie. El poseda la perfecţie toate mijloacele tehnice pentru a-şi putea exprima gândirea şi simţirea sa artistică, manifestandu-le prin pictură, desen, acquaforte, acuatinta, xilografie şi toate artele grafice, producând în toate direcţiile opere însemnate. Dar, adevarata valoare a operelor sale pornea tocmai din înalta sa concepţiune artistică, dublată de o profundă cultură literară şi ştiințifică.
Ca artist, iubea cu deosebire natura, a cărei frumuseţe ştia să o pună în evidenţă prin picturile şi gravurile sale. Firea sa l-a făcut, aşadar, să devină şi un naturalist, entomolog pasionat, iar spiritul lui de rânduială şi marea sa îndemânare pentru diferite lucrări tehnice migăloase, au făcut din el şi un bun muzeolog, calitate prin care a adus muzeului mari servicii. Entomologului Canisius i se datorează faptul că, muzeul nostru are astăzi, una dintre cele mai sistematic organizate şi splendid pregătite şi etichetate colecţii de colioptere, conţinând peste 120.000 exemplare. Iar pictorului Canisius i se datorează admirabilele picturi murale din dioramele biologice ale muzeului nostru care, în afară de importanţa lor ştiinţifică, reprezintă opere de artă de mare valoare. Canisius, deşi de origine streină, era un mare iubitor al patriei sale adoptive. In toate operele sale artistice se vede şi se simte marea dragoste ce o avea pentru pământul acestei ţări, cu care şi-a identificat viaţa şi căreia i-a dedicat talentul său. Cine a urmărit îndeaproape picturile şi graficile sale ştie că, nu a rămas nici un colţ din ţară, din Carpaţi şi până la Dunăre şi Marea Neagră, a cărui frumuseţe să nu fie pusă în evidenţă, cu atâta dragoste, de acest mare artist. O colecţie de grafice ale lui Canisius este cel mai frumos album pitoresc al ţării, pe care el a iubit-o şi căreia i-a dat tot sufletul său şi în pământul căreia i se vor odihni, de azi, şi resturile trupului său.”
Pictor, grafician, gravor, profesor de desen, entomolog şi muzeolog, acestea au fost multiplele faţete ale lui R. Canisius, cel care a fost, mai presus de toate, un artist pluridisciplinar, ale cărui opere sunt mărturii ale înaltului său spirit creator. Ceea ce îl interesa cel mai mult era ca arta, plăsmuită în propriul limbaj specific, să fie redată, în picturile sale, cu fidelitatea gândirii sale artistice. Şi, dacă ar fi să evidenţiăm ceva fundamental, care să definească opera sa, acestea au fost dragostea pentru ţara sa adoptivă, ale carei peisaje şi imagini au fost cuprinse ca într-o remarcabilă monografie şi prezenţa unui anumit sentiment nostalgico-melancolic, identificat de artist în desenul în creion intitulat “Melancolie”. Una dintre trăsăturile ce defineşte, într-o oarecare măsură, poporul român în viziunea sa şi care ne aminteşte de renumita gravură “Melancolia” a maestrului său, Albrecht Dürer, operă ce arată strânsa legătură dintre lumea raţională a ştiinţelor şi cea creativă a artelor, ambele faţete desfăşurate de pictor, în timpul vieţii sale.
Chiar dacă acea epocă ne poate părea astăzi îndepărtată, iar tehnica utilizată pe plăcile de cupru, învechită, urma pe care a lăsat-o personalitatea creativă a lui Canisius, a fost evidentă. In ciuda existenţei umane efemere, rămâne urma unui artist, ca o cicatrice, cum spunea Marguerite Yourcenar, pe chipul artei, pe care am dorit s-o descoperim aici, prin intermediul acestei povestiri. Urmele unei existenţe, ale unei vieţi dedicate în întregime artei care, în ciuda durităţii sale, a fost capabilă să transmită senzaţii, emoţii, făcându-ne să ne gândim la faptul că artistul şi-a împlinit visul, dăruindu-se în totalitate convingerilor sale şi modului de a înţelege arta. O artă care, după cum spunea pictorul german, Franz Marc “nu este decât expresia visului nostru; cel ce i se dăruieşte cu toată fiinţa sa, este cel ce se apropie cel mai mult de adevărul dinlăuntrul său.”
Diana-Nicoleta Cofşinski
(eseu publicat în spaniolă în revista digitala de jurnalism, FronteraD.com)
