Despre cum nu mai sîntem ce au fost alţii înaintea noastră

05 Apr 2016 | scris de Luiza Moldovan
Despre cum nu mai sîntem ce au fost alţii înaintea noastră
Citesc şi recitesc şi nu mă mai satur să recitesc şi să recitesc Patericul Egiptean. Aproape că-l ştiu pe dinafară şi totuşi, de cîte ori mai citesc cîte o apoftegmă, tot pare că mă pocneşte ceva nou în neuron.

RechiziteleMele

 
Azi m-am gîndit mult la avva Ioan cel Pitic. Ȋn Patericul Egiptean, Ioan cel Pitic, care, să spunem, se bucură de cea mai mare notorietate, deci acest avvă e prezentat ca fiind exemplul suprem al smereniei. 
 
Omul venise ca ucenic la un bătrîn, care, ca să-l încerce, s-a dus departe de chilia lor, a înfipt un băţ în pămînt (un băţ, da? un băţ!) şi i-a spus lui avva Ioan să ude acel băţ cu apă proaspătă, în fiecare zi, pînă cînd băţul va înflori.
 
Ioan cel Pitic a făcut întocmai. După trei ani, băţul nu doar că a înflorit dar a dat şi fructe. 
 
Avva cel bătrîn a luat un fruct din pom, s-a dus la biserica şi le-a spus celorlalţi călugări: “uitaţi fructele ascultării!”.
 
Astăzi, dacă cineva i-ar spune oricui, chiar şi unui călugăr, să ude un băţ pînă înfloreşte, îl trimite la balamuc sau face mişto de el. 
 
Ȋn nici un caz nu s-ar apuca să ude băţul, pentru că are un acut simţ al ridicolului şi el ştie că băţul ăla nu înfloreşte. 
 
Şi chiar nici n-ar înflori, pentru simplul fapt că el nu crede că asta ar putea fi posibil. Lasă că mai trebuie şi smerenie, care vine din ascultarea faţă de părintele tău duhovnic, lasă că mai trebuie şi lăsarea în grija Domnului, lasă că mai trebuie şi altele, multe altele.
 
Noi nu mai avem această curăţenie sufletească a celor de la începuturile creştinismului. 
 
Noi nu mai avem răbdare şi în nici un caz, dar în nici un caz, nu mai sîntem smeriţi. Nu mai ştim să ne smerim, ne răţoim unii la alţii, nu suportăm să fim călcaţi în picioare, umiliţi şi, atunci cînd sîntem, într-un fel sau altul, căutăm să ne răzbunăm. 
 
Sîntem cu alte cuvinte, aproape de ratarea duhovnicească dar nu sîntem întru totul pierduţi. Asta n-o poate spune nimeni niciodată. 
 
Ca să vedeţi ce înseamnă ascultarea, într-o altă apoftegmă, un alt sfînt, sfîntul Coprie, lăsat pe mama lui pe o grămadă de gunoi (Copro) în apropierea unei mînăstiri, de teama barbarilor care o urmăreau, deci sfîntul Coprie, zic, crescut la mînăstire în ascultare şi smerenie, e trimis odată în pădure să ia nişte lemne. 
Are un măgar ca să care lemnele. Un urs din pădure vine şi-l atacă pe măgar, rupîndu-i un picior. 
 
Sfîntul Coprie, un puşti de doişpe ani, în inocenţa şi în credinţa lui, îl ceartă pe urs, ba chiar îl ia şi de urechi şi-i spune că acuma să treacă el în locul măgarului şi să facă bine să-i ducă lemnele la mînăstire. 
 
Nu mică le-a fost mirarea fraţilor cînd l-au văzut pe Coprie cu ursu înhămat la căruţa cu lemne şi cu măgarul şchiopătînd lîngă ei. 
 
“Asta înseamnă ascultarea, fraţilor!”, ar fi izbucnit într-un plîns smerit stareţul mînăstirii, Zaharia (dacă-mi aduc bine aminte). 
 
Astea nu sînt singurele exemple de ascultare. 
 
Andrei Tarkovski, a cărui zi de naştere ar fi fost ieri, şi-a regizat ultimul film, “Sacrificiul”, pe modelul ascultării fără raţiune şi fără logică, doar cu smerenie. 
 
La sfîrşitul filmului, un copil mut începe să vorbească, iar primele lui cuvinte sînt: “La început a fost Cuvîntul”. 
 
  
 

Alte stiri din Mass Media

Ultima oră