Dintre toţi nevroticii, cel mai bine-l înţeleg pe Woody Allen. Woody Allen a făcut o carieră strălucită în film pentru că s-a scris şi s-a jucat pe sine.
Iubesc autoironia lui. Şi ironia, desigur. Şi bunul lui simţ, atît de fin şi modul subtil în care-şi conturează estetica în mijlocul unui peisaj patologic.
|n “Hannah şi surorile ei” (sper să nu mă-nşele memoria) stă în faţa unei vitrine în care e aşezată vedere-kitsch în care clipeşte Hristos. Dacă-şi mişcă puţin capul, Hristos nu mai clipeşte, ci stă cu ochii deschişi.
Pe urmă iar îşi mişcă poziţia şi Hristos iar clipeşte. (Asta apropo de estetică.)
“- Aş face orice ca să cred în Dumnezeu! Aş trece şi la creştinism! Tu crezi în Dumnezeu?
-Ce-l întrebi pe el? El nu e în stare să deschidă o conservă şi tu-l întrebi de Dumnezeu?”
Ȋmi plac nevroticii pentru că nici eu nu mă simt prea bine. Ȋn lumea reală sînt clar patologică. Patologică dar inofensivă.
De altfel, profesorul Gheorghe Marinescu, psihiatrul, după ce le-a făcut studenţilor un tur prin spitalul de psihiatrie, deschide porţile înspre stradă şi spune: “Şi acum, să intrăm în patologie”.
Deci poanta mea nu e deloc nouă. Şi, oricum, nici măcar nu e o poantă.
George Constanza e un alt nevrotic de care-mi place. E clar că e nevroticul de tip Woody Allen.
Nu-mi iese din cap un episod în care m-am regăsit sută la sută în personajul lui.
O tipă face o pasiune pentru Seinfeld, pentru că i se pare ei că Seinfeld e un tip întunecos şi misterios.
Dar Seinfeld joacă, doar, rolul ăsta pentru că vrea s-o atragă. Dar şi lui George îi place de ea.
Ea îi mărturiseşte lui George că e atrasă de latura întunecoasă şi misterioasă a lui Seinfeld. George, ticălos, îi spune că Seinfeld joacă doar un rol, că el nu e aşa.
Ea dă să plece, iar el, disperat îi strigă din urmă: “You can’t leave me! I’m derranged! I’m inadequate! I’ve got it all!!!”. Ȋntr-adevăr. Avem şi noi, nevroticii, umorul nostru, autoironiile noastre.
Recent, citeam despre Caragiale şi nu m-am mirat deloc să aflu că şi el era un tip structural nevrotic. Mi s-a părut chiar natural!
Un tip depresiv care scria cu mult umor. Nu ştiu clar care e relaţia dintre depresie, patologie şi umor. Şi nu ştiu dacă să trec ironia la capitolul umor.
Sfinţii Părinţi spun că ironia e o formă de agresiune profundă. La fel şi autoironia. Ȋn orice caz, din păcate pentru mine, le iubesc pe amîndouă în egală măsură. O să ard în focul iadului.
Cît despre relaţia dintre depresie şi umor, am să mai studiez problema.
Trebuie să fie o legătură pe undeva! Poate o să vorbesc cu un psihiatru.
