Personajele sunt mama și copilul. O piesă simplă, cu decor minimal, în 2 personaje.
Mama a aflat că diagnosticul copilului ei adolescent este depresie severă. Se scutură, nu știe ce i s-a întâmplat și de unde a venit lovitura. Nu a văzut nimic atâția ani. Mai mult, a crezut mereu că totul e în regulă, cum altfel, ele râd mult împreună.
Mai cere o evaluare… și încă una. Mai întâi psiholog, apoi pishiatru, apoi alt psihiatru. Nu mai are scăpare. Diagnosticul este atât de clar, încât nu îl mai poate nega. Începe lupta acceptării. Lupta asumării. Atâta timp s-a mândrit că ele două sunt în oglindă. Și da, asta e oglinda mamei. Lecția ei.
Lucrurile adunate sub preș atâta vreme le vede în copil. Nu au fost niciodată sub preș. A fost ca în povestea lui Andersen, “Hainele cele noi ale Împăratului”. Preșul nu a existat niciodată. Totul a fost mereu la vedere și ea s-a mințit că nu le vede nimeni. Iar copilul a protejat-o și nu i-a spus adevărul. Că el vede că preșul nu există. Copilul și-a protejat mama. Deși ar trebui să fie invers.Pentru că amândoi împart același trecut familial cu abuz emoțional, și deși au fugit demult de acolo, a rămas multă funingine. Nu s-a curățat. Și poate ar trebui să accepte că nu se curăță, oricât ai șterge. Trebuie zugrăvit din nou.
Mama a făcut ani de zile psihoterapie. Și a crezut că e bine. Dar ce să vezi, terapia te învață să îți pui mereu întrebări. Nu te face bine. Te învață să te faci bine.
Fundalul piesei se schimbă. Se vede o cameră de spital. Se vorbește despre internare, medicație, tendințe de suicid. Și totuși, deși fundalul e dramatic, mama e liniștită. De când s-a suit în roller coaster alături de copil au împărtășit mai multe emoții decât toata viața aparent fericită dinainte. Ea a înțeles că nu e ea de vină. Ea doar a purtat un bagaj de care nu a știut cum să scape. Și în ciuda râsului și a optimismului, funinginea a fost mereu la vedere.
Acum ambele personaje reconstruiesc și se reconstruiesc. Mama încă nu doarme noaptea, trăgând cu urechea la respirația din camera alăturată. În curând va începe monitorizarea reacțiilor la medicația copilului. S-a pregătit. Nu e singură. E cu copilul și cu depresia lui… sau a ei… cine poate spune cu adevărat cui aparține. Dacă se teme, vă întrebați? E îngrozită, dar cel mai important este că acum știe ce nu știa înainte. Ce vrea mama să spună lumii, este că nimic din ce crezi că ascuns bine nu e de fapt ascuns. Doar copiii închid ochii și cred că nu îi mai vede nimeni.
Cum se termină piesa? Cum spune Scarlet O Hara în Aripile Vântului, “Și mâine e o zi”… vom afla treptat continuarea, pe măsură ce povestea se scrie.
