Prin clasa a VII-a m-a anunțat că vrea să se facă actriță. Că ăsta este cel mai important lucru pentru ea și că nu prea vede rostul examenului de capacitate. I-am explicat că a fi actor este mai degrabă o chestiune vocațională și că, ce să zic, ar fi “util” să dea totuși și examenul de capacitate. Că poate… cine știe. Dincolo de discuția în contradictoriu, exista un sâmbure care mă ținea pe linia de plutire – încrederea în ea și în deciziile ei. La capacitate a luat 9,80 și a mers la Sf. Sava.
Prin clasa a VIII-a mi-a explicat, cu date “științifice”, că trece la un regim alimentar vegan. A asezonat discursul cu unul patetic conform căruia și animăluțele au viață și trebuie să trăiască, nu să fie mâncate.
După un an de veganism, am trecut la perioada de psiho-veganism denumită simbolic “căprească” a vieții în care, timp de doi ani, a mâncat frunze. Din când în când se desfăta cu un regal culinar format din vinete, roșii, dovlecei și pepene verde. “Sigur” că nu de foame, dar mânca pepenele cu coajă. O dureau dinții și gingiile, dar se uita la mine amenințător și, scrâșnind din dinți, îmi spunea: “Așa îmi place”.
Când a ajuns la o greutate corporală similară unui exemplar canin de talie medie, nici măcar înaltă, mi-a declarat triumfător, olimpian și convingător, că și-a găsit “echilibrul” în viață. Discuțiile noastre pe subiect, timp de trei ani, puse cap la cap, i-ar face invidioși pe regizorii serialului “Tânăr și neliniștit”. Nici cu ajutor specializat nu am reușit mare lucru. I-am spus mereu că sunt total împotriva a ceea ce face, dar că indiferent de deciziile ei, voi fi alături de ea (motiv pentru care vă stau la dispoziție cu cele peste 8752 de rețete care includ doar vinete, roșii, dovlecei).
Cum nici visul american nu durează o veșnicie, nici cel vegan nu e mai prejos. Perioada de revoltă adolescentină a luat sfârșit printr-un episod medical destul de dur, în urma căruia doctorul i-a spus că pleacă din spital cu condiția urgentă de a trece la un regim nutrițional normal.
Deși prezint încă simptomatologia unui episod de stres post-traumatic, un lucru constant pe perioada celor trei ani a fost încrederea fără rezerve pe care am avut-o în ea și în deciziile ei. Nu cele de moment, cele din viitor.
August 2020. Suntem la terminalul plecări al Aeroportului Otopeni. Bagaje mari, echivalentul a 19 ani de viață. N-am scos niciun cuvânt pe drumul de acasă la aeroport. Probabil nici dacă tai, nu curge sânge. Am atâtea să-i mai spun… la ce să fie atentă, la ce să aibă grijă, să se ferească de oameni și situații toxice etc. Mă abțin. Am încredere în ea. Și în deciziiile ei. Diferența dintre atunci și acum este că acum este despre viață. Viața ei.
P.S. Înțeleg că Imperial College of London e o mega “chestie”. Perfect! La fel şi facultatea de medicină-cercetare. Înţeleg că de acolo se dă “ora exactă” în cercetarea mondială. O singură dorință aș avea. Tu, ca proaspăt boboc, să cercetezi poate găsești “secretul” care sigur îți va aduce premiul Nobel: cum să mănânci orice și, eventual, să şi slăbeşti. Hai, spune tu că nu am idei strălucite! Doar mă știi! Am încredere în tine și în deciziile tale.
Drum bun în viață, Rafaela! Go girl!
