Peste drum de blocul meu s-a sfințit Catedrala Mântuirii Neamului, un edificiu ca niciunul altul în regiune ! Da, fiindcă impozanta clădire cu o lungime de 120 de metri, cu o lățime de 60 de metri și atingând o înălțime de 135 de metri, e prevăzută cu 392 de ferestre și 28 de uși de bronz cu desene iconografice, coordonate de un sistem automat de deschidere/închidere. Iconostasul deține recordul mondial în materie - 407 metri pătrați, cu dimensiunea de 24/17 metri. Mai mult, suprafața totală pictată în mozaic măsoară 25 000 mp, iar clopotul cântărește 25 de tone[1]… De asemenea, „în Altar, în piciorul Sfintei Mese este așezată lista cu peste 350 000 de nume ale eroilor români cunoscuți, dar și fragmente din moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni și ale Mucenicilor de la Niculițel. Capacitatea catedralei este la fel impresionantă: peste 5 000 de persoane pot participa la slujbe, făcând din acest lăcaș de cult unul dintre cele mai mari din Europa de Est”[2].
Păcat, totuși, că lăcașului nu i s-a găsit un loc generos în stare s-o pună în evidență pe deplin, adică într-un spațiu deschis, în jurul căruia să se amenajeze fel de fel de magazine, restaurante, parcări etc. pentru turiștii ce-o vor lua cu asalt de aici înainte. Așa, edilii și capii bisericii de la noi au înghesuit acest simbol al ortodoxiei neaoșe între Palatul Parlamentului, hotelul Marriott, Ministerul Apărării și blocurile dimprejur, de parcă singura lor preocupare a fost bifarea unei obligații creștine și atât ! Mare, mare păcat…
Doru Bușcu, deloc dus la biserică, ne spune Ce vede Dumnezeu când se uită în jos, la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului…
„Cu privirea lui pătrunzătoare, ce străbate prin nori, piatră și suflete, Dumnezeu vede, înainte de toate, că nu ies socotelile. Biserica zice că edificiul a costat 270 de milioane de euro, dar documentele cumulate arată că doar contribuția statului (prin Secretariatul de Stat pentru Culte, Primăria Capitalei, primăriile de sector și consilii județene) depășește 315 milioane de euro. Dumnezeu vede că Biserica minte și mai departe, când susține că ea însăși a dat cam 15% din acești bani, căci diferența de 45 de milioane, adică suma dispărută, dovedește, mai degrabă, cât a luat.
Dumnezeu mai vede o alcătuire colosală de zidărie stalinistă, poreclită «stil neobizantin», care vrea și aproape că reușește să pună în umbră Casa Poporului, catedrala de peste drum, sfințită în cultul ceaușist. Nepoții zidarilor din Epoca de Aur par să fi trecut strada și să fi adus cu ei, la șantierul BOR, toată arta bunicilor.
Mai vede cei două mii cinci sute de impostori de la vârful statului îngrămădindu-se sub arcadele noului lăcaș cu tot cu păcatele și defectele care i-au făcut oameni, cu lăcomia și hoția, cu trădarea și preacurvia, cu trufia și lașitatea lor, cu minciunile nerușinate și sumele nemărturisite de bani furați. Dar Dumnezeu se bucură, și un zâmbet ceresc îi lățește mustața albă, căci biserica e spitalul sufletului, locul unde toți mișeii și infamii sunt îngăduiți, ca să-și mărturisească păcatele și să fie iertați, ca după un denunț la DNA.
De pe norul lui pufos, Dumnezeu mai vede că turma rătăcită și-a găsit păstorul lumesc, pe fostul referent de informații externe cu misiuni în Elveția, Daniel Ciobotea. Chiar dacă tinerețea Preafericitului Daniel e protejată de o hârtie de la CNSAS, privirea Domnului străbate dincolo de foi și chiar de documentele arse, deslușind povestea acoperită cu atâta trudă.
Apoi descoperă - în fața altarului sau stând așezați pe scaune - sute de alți colaboratori ai Serviciului de Spovedanie și Contraspovedanie, vechi și noi mărturisitori ai păcatelor altora, foști și actuali miniștri, foști premieri, foști președinți și o armată întreagă de iude, veniți cu toții să facă cruci de mulțumire pentru bogăția și reușita lor. I-ar striga pe toți pe numele conspirative, dar se îndoiește că ar asculta vreunul chemarea lui Dumnezeu.
Și iar zâmbește, mulțumit că noul lăcaș a izbutit să adune la un loc atâta trădare, căci trădarea e, până la urmă, păcatul întemeietor al lumii creștine. Dumnezeu știe că, fără magnifica delațiune a unui apostol din Iudeea, nimic nu s-ar fi înfăptuit în lume, nici chiar credința în fiul său, Iisus. Iar românii care fojgăie în catedrală par să aibă provizii uriașe din acest păcat.
Undeva, în primul rând, chicotește Nicușor. E stânjenit de sârguința lingăilor și pare să le ghicească, sub costumele Brioni, penele negre de îngeri contrabandiști. Splendida lui familie necăsătorită, dar adeptă a familiei tradiționale, e copleșită de ceremonie. Dumnezeu trage nădejde că, după repriza de sfințenie aurită, președintele își va duce, cândva, viitoarea soție la acest altar, cel mai scump din lumea ortodoxă.
Afară, sub cerul liber, oamenii de rând așteaptă în frig și se roagă. Îi cer Domnului facturi mai mici, locuri de muncă, pensii mai mari. Îl bat la cap cu programul de guvernare. Fortăreața Mântuirii Neamului le e, până una-alta, inaccesibilă. Guvernul, Parlamentul, generalii s-au baricadat pe dinăuntru. Și la Dumnezeu, primii care intră sunt tot bogații.
Mânia cerească stă un pic în cumpănă. Ispita e mare. Dacă tot s-au adunat cu toții într-un loc, ar fi o idee… Dar turlele poleite cu aur lucesc frumos chiar și când e înnorat, iar asta trebuie să-i fi plăcut lui Dumnezeu, căci niciun fulger n-a lovit din senin”[3].
Descrierea e dumnezeiască, mai puțin referirea la stilul stalinist al construcției... Da, întrucât ortodoxia bizantină n-are cine știe ce variațiuni, să nu ne prefacem că nu știm ! Cât despre păcătoșii prezenți la ceremonia sfințirii pereților pictați, am aflat că n-a lipsit nici măcar șeful lor, Traian Băsescu, strâns flancat de diavolul lui păzitor de altădată, Florian Coldea...
Altminteri, zi și noapte, până la 5 noiembrie, șiruri nesfârșite de enoriași s-au scurs resemnate și smerite către altarul iertător de rele înfăptuite... Un drum al regăsirii de sine și al reaproprierii de Tatăl Ceresc ? Ori să fie vorba numai de o simplă curiozitate?
*
De o săptămână și ceva, un șarpe uriaș se târăște zi și noapte, cu încetinitorul, de-a lungul gardului de ciment al Catedralei Mântuirii Neamului... Are capul băgat în altarul impresionantului, monumentalului lăcaș religios, iar coada îi e pe trotuarul din Piața Constituției... Împrejur nu se aude decât târșiitul giganticei reptile, înfundat, compact, ca un murmur înăbușit... Din când în când, dangătul metalic al clopotelor răsună peste un oraș anesteziat, parcă... Clipă de clipă, oamenii veniți din toate zările se așază pe solzii târâtoarei și-l hrănesc cu ce se nimerește, inclusiv cu candele și lumânări, cu închinăciuni largi și rugi șoptite... Și-i cerșesc milă, îndurare, sănătate, bogății, izbânzi profesionale și sociale, ghinioane dușmanilor, nimic din ce nu-i omenesc... Stau încremenit la fereastră și cercetez tabloul acesta neverosimil de pestriț. Mă căznesc să-l pricep în fiece-i taină, să-l cuprind pe de-a-ntregul și să alung orice iscoadă cu coarne de drac. Îmi pironesc ochii pe vitraliile luminoase ale turlelor și-l caut pe Dumnezeu, ah, de mi-ar trimite un semn! Până atunci, nu-mi dezlipesc privirea de șarpele credinței ce se tot prelinge la doi pași de mine înspre... Chiar, încotro i-o fi pornit sufletul, încotro? Of, ce mi-aș dori să aflu ! Dar le ce mi-ar folosi?
Și-mi iartă mie păcatele,
Și mă povățuiește să nu greșesc cu vorba și cu fapta,
Și dă fiecăruia după ispravă,
Și pogoară harul Tău asupra popilor care-ți sluțesc Ctitoria !
*
Miroase a Ev Mediu aici, împrejurul catedralei dâmbovițene... Și a urină, și a transpirație, și a fanatism religios... Ei bine, într-o astfel de atmosferă, cum să nu apară minunea de la Maglavit ori Zelea Codreanu? Ca și Călin Georgescu, desigur, descinzător din aceeași stirpe mitologică... Mă uit scrutător la oamenii strânși la poarta intrării în altar – mai toți au venit să-i ceară ceva Celui de Sus. De aici și energia degajată în zonă – una secătuitoare. Adorm agitat și visez...
Puhoiul de lume s-a risipit ca o apă vânturată de un uragan înfricoșător. Fiecare s-a repezit să ia o fărâmă, măcar una!, din sfânta clădire. Turbați de atâta credință, au tăbărât cu ciocane, hârlețe, lopeți și ce li s-a mai nimerit în mână și lovesc în pereții abia botezați. Tencuiala cade în nori de praf, apoi cărămizile, bucată cu bucată, în urletele animalice ale mulțimii dezlănțuite. Cu mic și mare, își îndeasă în buzunare, în pungi și sacoșe, un fragment din edificiul ortodox și o iau la sănătoasa. După câteva zile, din impunătoarea construcție n-a mai rămas nimic, o groapă imensă și bocetul liturgic sunând a mântuire de neam. Un neam al surpării naționale...
M-am trezit speriat și având „deasupra capului nesfârșite pogoane de cer”[4] albastru, dinlăuntrul căruia „un sfânt de soare ca un nemernic frigea la noi de vii”[5]... Am privit peste drum, încă nedezmeticit oniric, și m-am liniștit – ctitoria creștin-ortodoxă născută din ambiția patriarhului Daniel se semețea neatinsă de nemernicia omenească. Slavă Domnului, mai avem o șansă să ieșim din închisoarea medievală în care ne-am azvârlit singuri, de frica prezentului mereu și mereu ostil. S-a înseninat deodată înlăuntru-mi și cântările bizantine se revarsă ca o binecuvântare. Știți, e una dintre acele „zile de sărbătoare când Dumnezeu te lasă să te uiți la El !”[6]
*
De o zi și jumătate, nu s-a oprit ploaia... Șarpele credinței e tot acolo, mai subțire, însă, și cu zeci de umbrele deasupra... Dinspre catedrală răzbat cântările preoților, întru slăvirea spiritelor evlavioase. „Mi-e foameee ! Mi-e foameee ! Mi-e foameee !” strigă din rărunchi un bărbat deloc ponosit către trecătorii de pe trotuar. Și cerșește patetic cu mâna întinsă. Cineva se îndură de el și îi așază în palmă bancnotele supraviețuirii, chipurile... „Cere și ți se va da”, nu? La asta se reduce, oare, credința? Mi se face scârbă... Zăbovesc oleacă în fața scării blocului și privesc atent la tabloul ce mă nimicește involuntar. Femei și bărbați grăbiți se învârt haotic dintr-o parte în alta. Un tip de vreo 45 de ani, însoțit de un puștan, se apropie de mine și mă imploră să-l fericesc cu trei lei și jumătate ca să-și cumpere o bere. „Bogdaproste, bogdaproste, să beau și eu o bere !” insistă necunoscutul afumat. „La muncă, nu cu miloaga!” îi refuz brutal, iar tinerelul pufnește în râs: „Auzi, unde ne trimite, la muncă!” Se depărtează, însă îl aud minunându-se întruna: „Auzi, la muncă!”... Intru în casă regretând cum nu vă închipuiți rânduielile comuniste de odinioară... Niciun regim politic nu s-a potrivit mai bine pe caracterul ticălos al românului ca ăla marxist-leninist, puteți să mă înjurați cât oți vrea ! Libertatea n-are decât darul de a ne scoate la iveală stricăciunile de neam, cu duiumul, din păcate !
*
A ieșit iarăși soarele în București... Mă uit pe geam și observ că pe trotuarul de vizavi s-a așternut iarăși liniștea... Au dispărut și cabinele mobile doldora de excrementele umane, și gardurile metalice, și ambulanțele, și jandarmii, și șarpele credinței... De parcă nici n-ar fi existat vreodată, ca-ntr-o vrăjitorie, totul a revenit la ceea ce era înainte... Cică vreo două sute de mii de vizitatori ar fi intrat în altarul catedralei, ceea ce nu-i deloc mult, dimpotrivă... Aproape un procent și un picuț din populația României... Ceva-ceva a rămas, totuși, din larma zilelor trecute - un mic panou amplasat în fața bisericuței din lemn, pe care scrie cu vopsea albă: „Punctul de comandă a constituirii”. Ptiu, drace, vasăzică se constituise și un punct de comandă, iar eu habar n-am avut ! Ce mai, nimic nu trebuie să scape controlului atent planificat ! Religia ca punct de comandă, nu că sună al naibii de... ortodox?
[1] Toate clopotele catedralei au o greutate însumată de 33 de tone și se află montate la o înălțime de 60 de metri
[2] Ileana Bogdan, Catedrala recordurilor, în Q Magazine din octombrie 2025
[3] Doru Bușcu, Ce vede Dumnezeu când se uită în jos, la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, în Cațavencii din 27 octombrie 2025
[4] Dinu Săraru, Ultimul țăran de la Slătioara
[5] Dinu Săraru, Ultimul țăran de la Slătioara
[6] Dinu Săraru, Ultimul țăran de la Slătioara
