O idee care părea cândva marginală a ajuns să fie luată în serios de elitele tehnologice din Silicon Valley: ipoteza că realitatea ar fi o simplă simulare informatică. De la filosofi precum Nick Bostrom la antreprenori ca Elon Musk, teoria a câștigat teren și a atras investiții, cercetări și chiar experimente controversate. În centrul acestei fascinații se află întrebări incomode despre conștiință, inteligența artificială și viitorul umanității — întrebări care nu mai țin doar de speculație, ci încep să influențeze deciziile reale ale celor care construiesc tehnologiile de mâine, scrie Le Figaro
Milionari din tehnologie, convinși că realitatea în care trăim este o simulare, ar fi angajat oameni de știință pentru a ne scoate din „matrice”. Loïc Hecht a investigat timp de șapte ani această idee tulburătoare. Iar concluzia este și mai deranjantă.
Jurnaliștii ar trebui să fie întotdeauna atenți la ce scriu. Uneori e suficientă o frază, într-un articol, pentru a declanșa o nevroză. Asta i s-a întâmplat lui Loïc Hecht când a citit un portret al lui Sam Altman publicat în The New Yorker în 2016. În mijlocul celor 20 de pagini dedicate celui care avea să devină șeful global al OpenAI, a dat peste următoarea idee: „Mulți oameni din Silicon Valley sunt obsedați de teoria simulării, această ipoteză potrivit căreia realitatea pe care o experimentăm ar fi, de fapt, generată de un computer. Doi miliardari din tech au mers până la a angaja în secret o echipă de oameni de știință pentru a încerca să ne elibereze.”
De profesie jurnalist, Loïc Hecht are o înclinație pentru subiecte paranormale — mai lucrase anterior la reportaje despre marginali care vânează OZN-uri în Col de Vence. Așa că a intrat direct în subiect. A luat avionul spre San Francisco, hotărât să dezlege misterul. Ancheta lui este însă plină de obstacole: miliardarii nu sunt ușor de abordat, cu atât mai puțin când vine vorba despre proiecte secrete de „ieșire din matrice”. Dincolo de Sam Altman, autorul îi suspectează rapid pe Elon Musk și pe fratele său, Kimbal Musk. În cele din urmă, reușește să găsească astrofizicieni de la NASA și fizicieni de la MIT dispuși să-i explice teoria.
Teoria simulării reia, în linii mari, scenariul din The Matrix: pentru adepții ei, lumea în care trăim este o simulare informatică creată de mașini inteligente. Nick Bostrom, filosof suedez și profesor la University of Oxford, a dat legitimitate academică acestei idei. Într-un articol publicat în 2003, el susține că, dacă vom reuși să înțelegem și să reproducem procesele creierului uman, va deveni posibil să recreăm conștiința și să o facem să funcționeze independent de corpul biologic. În plus, într-o civilizație foarte avansată tehnologic, resursele informatice ar deveni atât de abundente încât ar fi ușor de creat miliarde de simulări realiste. Iar argumentul final — în același timp absurd și convingător — este următorul: dacă există miliarde de simulări și o singură lume „reală”, atunci, statistic, este mai probabil să trăim într-o simulare.
Acest pariu de tip pascalian, în variantă cyberpunk, îi fascinează pe inginerii din Silicon Valley. Elon Musk declara la o conferință în California, în 2016: „Principalul motiv pentru care credem că trăim într-o simulare este progresul. Acum 40 de ani aveam Pong: două dreptunghiuri și un punct. Asta erau jocurile video. Astăzi avem simulări 3D fotorealiste, cu milioane de jucători simultan. Dacă accepți ideea unui progres coerent, jocurile vor deveni în cele din urmă imposibil de distins de realitate.”
Nu este ciudat că, într-un univers vechi de 13,8 miliarde de ani, suntem poate la doar câțiva ani distanță de a crea astfel de simulări, dar încă nu am făcut-o?
Rich Terrile, astrofizician la NASA reconvertit în industria jocurilor video, susține o idee similară. Dacă ritmul progresului tehnologic se menține, este aproape inevitabil ca societatea noastră să creeze simulări populate de entități artificiale. Iar inteligența artificială joacă un rol central: fie ca instrument de creare a acestor lumi, fie ca arhitect al lor.
Adepții teoriei se împart în două tabere. Pentru Nick Bostrom, Elon Musk și Rich Terrile, trăim într-o lume construită integral de entități capabile să simuleze conștiința. „Am fi, în acest caz, programe, iluzii de liber arbitru, impulsuri electrice fără existență în afara jocului”, explică Loïc Hecht. A doua versiune este mai „spirituală”: ea susține că existăm și în afara simulării, într-o altă dimensiune, iar miza devine accesul la acea realitate.
Viitorul umanității în era inteligenței artificiale
Această a doua ipoteză îl duce pe autor într-o investigație la limita credibilului. Între California, Alabama și Canada, întâlnește oameni de știință care încearcă să demonstreze că trăim într-o simulare. Printre ei, Tom Campbell, fost colaborator al NASA, a strâns 250.000 de dolari pentru a testa această teorie. Are aproape 100.000 de urmăritori online, iar cartea sa, My Big Theory of Everything, a fost tradusă în șase limbi. Organizează seminarii unde participanții încearcă să atingă o „conștiință extinsă” prin experiențe de telepatie, „ieșiri din corp” sau „vedere la distanță”.
Oricât de extravagante par aceste practici, ele au fost luate în serios de CIA. În timpul Războiului Rece, agenția a investit 250 de milioane de dolari într-un program de „remote viewing”, angajând mediumuri pentru a localiza baze sovietice sau avioane spion. Rezultatele au depășit așteptările. În acest punct, cititorul oscilează între fascinație, scepticism și neîncredere. Cu atât mai mult cu cât și autorul începe să fie afectat: participarea la seminariile lui Tom Campbell îi zguduie echilibrul personal. Ulterior, admite că s-a regăsit în postura de discipol. În paralel, dezvoltă obiceiul de a conversa zilnic cu ChatGPT și se întreabă dacă acesta ar putea avea o formă reală de conștiință.
Cartea este o lectură tulburătoare, care deschide întrebări serioase despre viitorul umanității în era inteligenței artificiale. Dacă ipoteza că trăim deja într-o simulare rămâne greu de demonstrat, posibilitatea ca astfel de simulări să devină realitate odată cu apariția unei inteligențe artificiale generale (AGI) este mult mai concretă. Unii cercetători ajung să propună măsuri extreme — inclusiv distrugerea preventivă a infrastructurilor care ar putea duce la apariția unei AGI necontrolate.
Viitorul este, în mod real, în mâinile celor care dezvoltă inteligența artificială. În momentul publicării cărții lui Loïc Hecht, The New Yorker a publicat o nouă investigație cu un titlu direct: „Sam Altman ar putea controla viitorul nostru. Putem avea încredere în el?” Răspunsul, întins pe 20 de pagini, ar putea declanșa alte nevroze.
