Un articol publicat recent de cotidianul francez Le Monde despre "Ia" românească sub titlul "Bluza tradițională românească de Matisse, obiectul recuperărilor politice în România" oferă o mostră clasică de jurnalism partizan, în care simbolurile culturale sunt validate sau puse la stâlpul infamiei în funcție de afinitățile ideologice ale autorului. In timp ce bluza tradițională ucraineană (vîșîvanka) este desemnata drept simbol eroic al rezistenței și independenței, "ia" românească este etichetată drept un instrument al „extremei drepte”. Mesajul subliminal este periculos: anumite națiuni au dreptul la mândrie culturală, în timp ce altele trebuie să se teamă de propriile simboluri pentru a nu fi acuzate de extremism.
Articolul face o eroare de logică de tipul „vinovăție prin asociere”: dacă un politician controversat poartă un obiect, obiectul devine controversat. Aceasta este, în sine, o formă de dezinformare prin omisiune care ignoră faptul ca milioane de români poartă ia la nuntă, la biserică sau de Ziua Iei fără nicio conotație politică. Prin această „recuperare” jurnalistică forțată, Le Monde nu face decât să politizeze un obiect de artă inclus în patrimoniul UNESCO, judecând tradiția nu prin valoarea ei, ci prin prisma fricilor politice ale Bruxelles-ului față de curentele de opinie din estul Europei.
Cel mai problematic pasaj al articolului este însa paralela cu Ucraina. Le Monde afirmă fără rezerve:
„În timp ce în Ucraina vecină bluza tradițională, vîșîvanka, este ridicată la rang de simbol cultural emblematic pentru a marca diferența față de agresorul rus, echivalentul său românesc este astăzi asociat cu extrema dreaptă.”
Această frază descrie perfect un „dublu standard” jurnalistic. Dacă în cazul Ucrainei naționalismul este privit ca o formă de progresism și rezistență legitimă, în cazul României, orice apel la tradiție este privit cu suspiciune și catalogat drept „identitar” sau „reacționar”. Mesajul subliminal este periculos: anumite națiuni au dreptul la mândrie culturală, în timp ce altele trebuie să se teamă de propriile simboluri pentru a nu fi acuzate de extremism.
Textul din Le Monde spune mai multe despre fricile electorale ale presei progresiste franceze decât despre realitatea satului românesc sau a culturii noastre. Prin încercarea de a „confisca” ia din spațiul culturii universale pentru a o închide într-o sferă a controversei politice, articolul nu alimenteaza tocmai polarizarea pe care pretinde că o deplânge.
Ia românească a supraviețuit monarhiei, regimului comunist și tentativelor de comercializare ieftină. Cu siguranță va supraviețui și încercărilor din Le Monde de a fi transformată, prin câteva rânduri de text partizan, dintr-un simbol al frumuseții într-unul al stigmatului politic.
Mai jos articolul integral aparut în Le Monde:
Bluza tradițională românească, celebrată și imortalizată de Matisse, obiectul recuperărilor politice în România
De Marine Leduc (Le Monde)
Extrema dreaptă a transformat în simbol naționalist această cămașă cu mâneci largi și broderii colorate, care redevenise un obiect de mândrie culturală după Revoluția din 1989.
Pictată de Henri Matisse, purtată de Brigitte Bardot și Jane Birkin și pusă apoi în valoare de Yves Saint Laurent, bluza românească – inițial purtată de țărăncile locale – a devenit în Franța un obiect de artă. În România, ea se transmite din generație în generație, este păstrată cu grijă și împăturită într-un colț de dulap. Pe unele mașini de spălat există chiar un program special dedicat „iei” – pronunțat „i-e”, din latinescul linea, „fir de in”. În 2022, UNESCO a înscris „Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova” pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.
Cu toate acestea, în ultimii ani, purtarea ei cu mândrie a devenit problematică pentru unii români. În timp ce în Ucraina vecină bluza tradițională, vîșîvanka, este ridicată la rang de simbol cultural emblematic pentru a marca diferența față de agresorul rus, echivalentul său românesc este astăzi asociat cu extrema dreaptă. Această mișcare politică, creditată cu 40% din intențiile de vot conform ultimelor sondaje, a transformat ia într-un obiect cu valențe naționaliste și identitare. Exuberanta europarlamentară de extremă dreaptă Diana Șoșoacă o poartă la aproape fiecare apariție publică.
Este un derapaj pe care îl deplânge Andreea Tănăsescu, fondatoarea în 2012 a paginii de Facebook „La Blouse Roumaine”, o platformă de referință pentru promovarea artizanatului românesc, care a colaborat cu casa Fragonard în 2021. „Au existat întotdeauna recuperări politice, dar acestea au trecut, iar ia a rămas”, susține ea. Andreea Tănăsescu a moștenit ea însăși o bluză de la bunica sa, care nu îndrăznea să o poarte la începutul regimului comunist, când locuitorii din mediul rural au ajuns în oraș pentru a lucra în fabrici. „Bluza era considerată fie o vestimentație țărănească, fie una aristocratică, ambele fiind respinse atunci”, explică ea. Ulterior, piesa vestimentară a fost totuși transformată în simbol identitar de către dictatorul național-comunist Nicolae Ceaușescu.
Fiecare zonă sau sat are propria variantă
Viziunea asupra bluzei țărănești ca atribut al „românității” a apărut mai ales odată cu nașterea României moderne în secolul al XIX-lea, fiind preluată de elitele intelectuale și de aristocrație „pentru a se distinge de lumea bizantină și otomană, dar și de Europa de Vest”, povestește Erwin Kessler, directorul Muzeului Național de Artă al României (MNAR). În realitate, „elitele se îmbrăcau ca la Paris”, continuă el. Muzeul găzduiește, până pe 8 februarie, o expoziție care urmărește reprezentarea identitară a iei în artă, având ca punct central tabloul La Blouse Roumaine de Matisse, împrumutat prin amabilitatea Centrului Pompidou din Paris.
Erwin Kessler, de origine germană și română, a moștenit la rândul său ii de la strămoșii săi din regiunea Olteniei. Ideea expoziției i-a venit după ce a observat asocierea iei cu mișcările naționaliste. Pentru curatorul expoziției, aceste legături între bluză și identitatea română sunt în mare parte „mitizate”. El reamintește că în România fiecare zonă sau sat are propria ie, neexistând una singură care să reprezinte țara în ansamblu. Mai mult, minoritățile ucrainene, maghiare sau bulgare au și ele propriile bluze tradiționale. În opinia sa, vestimentația s-ar înscrie mai degrabă „într-o identitate culturală regională, cea a Europei Centrale și de Est”.
Tradițional, țărăncile își petreceau iarna brodându-și bluzele, pe care le decorau cu motive personale, înainte de a le scoate la vedere primăvara. Ele se reuneau la șezători, adunările din serile de iarnă unde cântau și prelucrau inul, cânepa sau bumbacul pentru a crea piesele vestimentare, adăugând apoi broderiile în secret, acasă. După o perioadă de dezinteres pentru hainele tradiționale după Revoluția din 1989 și deschiderea către Vest, ia a redevenit un obiect de mândrie culturală, în special în rândul diasporei române, care numără între patru și cinci milioane de persoane.
Copiată de marile branduri de lux
„Ea creează o legătură între comunități și între generații”, se bucură Andreea Tănăsescu. Șezători pentru a învăța brodatul au prins viață online și în orașe din Europa de Vest unde trăiesc comunități importante de români, cum ar fi Nantes sau Nisa. Datorită sinergiei create în jurul platformei „La Blouse Roumaine”, a fost instituită o „Zi Universală a Iei” în fiecare an pe 24 iunie, de sărbătoarea Sfântului Ioan, dar și a Sânzienelor (zâne bune din mitologia română).
În ciuda acestui entuziasm și a recuperărilor politice, artizanatul tradițional continuă să piardă teren în fața produselor made in China, în timp ce mari branduri de lux copiază bluzele tradiționale fără a menționa originea. Prin „La Blouse Roumaine”, Andreea Tănăsescu a lansat campanii răsunătoare pentru a interpela aceste mărci, cum a fost cazul Louis Vuitton în 2024, care copiase bluza specifică unui sat din România. Grupul LVMH a reacționat atunci și a retras articolul de pe site-ul său.
Andreea Tănăsescu speră ca, într-o zi, artizanatul românesc să fie mai bine protejat și susținut, sau chiar să existe colaborări echitabile cu designerii pentru a-l face să dăinuie. Spre deosebire de reprezentarea naționalistă care ar „îngheța” obiectul în timp, ea vede în ia o piesă vestimentară care evoluează, un fir care se desfășoară între trecut, prezent și viitor. Deși există o structură ce trebuie respectată, cu design și culori care variază în funcție de sat sau regiune, „procesul de fabricație este foarte creativ și propriu fiecărei persoane”, subliniază ea. O persoană sau o comunitate „poate adăuga un motiv, un element care să spună ceva despre istoria sa personală”. Este ceea ce îi conferă, în ochii ei, „toată frumusețea”.
Este important să citim astfel de articole conștienți de „ochelarii” ideologici ai autorului. Jurnalistul francez nu scrie doar despre ia româneasca, ci despre frica sa față de ascensiunea curentelor conservatoare din Europa.
