Criza politică și instituțională fără precedent care zguduie în prezent Polonia nu reprezintă doar un conflict local, ci un simptom al unei boli mult mai grave care macină democrațiile occidentale: prăpastia tot mai adâncă dintre voința suverană a poporului și o tehnocrație a „statului de drept” care tinde să confiste puterea politică. Într-o analiză publicata pe X, editorialistul francez Patrick Edery – stabilit de ani buni la Cracovia – disecă originile acestui război constituțional de la Varșovia, implicațiile implicării instituțiilor europene și deriva care transformă democrațiile noastre în reglementări conduse de elite nealease.
Stat de drept versus democrație, până unde se va merge?
Ce se întâmplă în prezent în Polonia este, poate, un indiciu al crizei care amenință ansamblul democrațiilor occidentale: o opoziție din ce în ce mai violentă între voința poporului și un „stat de drept” devenit prea des paravanul unei tehnocrații care confiscă treptat puterea politică.
La Varșovia, situația este de-a dreptul absurdă. Președintele Tribunalului Constituțional tocmai a fost suspendat de o magistrată a cărei calitate de judecător îi este pusă la îndoială. Două autorități revendică acum conducerea instituției însărcinate cu respectarea Constituției. Poliția intervine, manifestațiile se înmulțesc și fiecare acuză tabăra adversă că încalcă statul de drept. Cine va tranșa acest conflict? Însuși Tribunalul Constituțional? Dar care dintre ele?
I. Originile crizei poloneze
Pentru a înțelege această situație, trebuie să ne întoarcem în 2015. PiS (Lege și Justiție) al lui Jarosław Kaczyński și Platforma Civică (PO) a lui Donald Tusk (actualul prim-ministru) sunt două partide provenite din Solidarność, mișcarea care a contribuit la răsturnarea comunismului. Însă astăzi, aceste două familii politice își poartă o ură fără limite. PiS îl consideră pe Donald Tusk un trădător aflat la ordinele Berlinului, iar PO îi consideră pe membrii PiS drept înapoiați.
În 2015, PiS câștigă alegerile. Chiar înainte de învestirea noilor Camere, majoritatea aflată la sfârșitul mandatului și dominată de PO a ales cinci judecători constituționali, sfidând toate uzanțele republicane. Tribunalul avea să declare chiar două dintre aceste numiri ca fiind neregulate. Scopul lui Donald Tusk era deja de a numi persoane apropiate pentru a păstra o putere de blocaj asupra noii majorități. PiS a replicat desemnând propriii judecători.
Acesta este începutul unui război instituțional care durează de mai bine de zece ani.
II. Uniunea Europeană intră în luptă
UE intervine atunci în acest conflict domestic împotriva oricărui bun-simț și desemnând un singur vinovat: PiS, pe care îl descrie drept unul dintre cei mai acerbi dușmani ai democrației, în condițiile în care liderii săi și-au riscat viața pentru a o restabili în Europa împotriva comunismului. Trebuie spus că acest partid reprezintă aproape tot ceea ce elitele bruxeliene detestă: este catolic, conservator, hostil la dominarea germană asupra instituțiilor europene, opus politicii energetice pro-ruse a Berlinului și imigrației masive provenite din țările musulmane. În 2015, acesta avertiza că primirea masivă de refugiați sirieni fără controale suficiente ar putea spori riscurile teroriste. Pe atunci, simpla stabilire a unei legături între imigrație și nesiguranță era adesea suficientă pentru a te exclude din dezbaterea publică.
Și, pentru a pune capac, cine prezida atunci Consiliul European? Donald Tusk, adversarul istoric al PiS. Donald Tusk, care avea să conducă ulterior Partidul Popular European.
În 2017, Le Figaro denunta deja acest tratament aplicat Poloniei: „Nedreptatea comisă împotriva Poloniei, un atentat la democrație”.
III. Întoarcerea lui Tusk: restaurarea statului de drept prin eliberarea de sub rigorile legii?
În 2023, după opt ani la guvernare, PiS își pierde majoritatea parlamentară. Tusk revine la putere în fruntea unei coaliții care se întinde de la stânga la centru-dreapta (ca de la USR la Bolojan). El promite să restaureze statul de drept, dar o face încălcând masiv procedurile legale, ceea ce reprezintă exact opusul statului de drept. Își plasează atunci apropiații la conducerea mass-mediei publice, a parchetului etc. Contestă numirile în justiție făcute de predecesorii săi și refuză să publice anumite decizii ale Tribunalului Constituțional. Susținătorii săi vorbesc despre repararea abuzurilor comise de PiS, iar adversarii săi despre epurări politice. De aici rezultă o profundă insecuritate juridică, extrem de dăunătoare statului de drept și democrației.
Ajungem astfel la criza actuală. Parlamentul dominat de Tusk alege noi judecători constituționali. Președintele Republicii, Karol Nawrocki, ales prin sufragiu universal direct în 2025, refuză să primească jurământul mai multora dintre ei. Aceștia depun jurământul prin alte mijloace, după care una dintre magistrate îl suspendă pe președintele Tribunalului înainte de expirarea mandatului său. Conservatorii contestă legalitatea acestei decizii.
De ce rezistă PiS cu atâta vigoare? În primul rând, pentru că se teme că judecătorii numiți în timpul majorității sale vor fi treptat înlăturați. Dar mai ales pentru că se apropie alegerile legislative din 2027. În caz de victorie, conservatorii se tem că se vor confrunta cu un Tribunal Constituțional și un aparat judiciar care vor duce o adevărată gherilă pentru a le bloca programul. Cu alte cuvinte, câștigarea alegerilor ar putea să nu mai fie suficientă pentru a guverna.
IV. Statul de drept sau guvernul „înțelepților” (cumetrii și interese ascunse)?
Aici este punctul în care problema poloneză se intersectează cu cea a democrațiilor noastre occidentale.
De vreo două decenii încoace, ni se tot vorbește despre statul de drept ca despre un fel de democrație superioară, eliberată de rătăcirile poporului mulțumită câtorva magistrați deosebit de luminați. În Franța, se numesc chiar și „înțelepți” ("les sages"). Totuși, mulți dintre ei sunt foști responsabili politici numiți de alți responsabili politici. Să fi devenit ei oare imparțiali prin harul numirii lor?
Ni se explică, de obicei, că aceste curți constituționale sunt indispensabile pentru a evita o nouă venire la putere a lui Hitler, care ar fi fost ales în mod democratic. Să reamintim că Hitler nu a obținut niciodată majoritatea absolută la alegerile naționale libere și că a ajuns la putere cu sprijinul elitelor germane, înainte de a desființa instituțiile. Cine poate afirma în mod serios că o curte constituțională ar fi fost suficientă pentru a-l opri? De ce i-ar fi menajat naziștii această instituție, din moment ce au neutralizat toate celelalte contraponderi?
Statul de drept se întemeiază totuși pe un principiu simplu: toate puterile trebuie să respecte legea, Constituția și ierarhia normelor. Dar într-o democrație, suveranitatea aparține poporului. Voința acestuia reprezintă norma supremă, nu dorințele unor funcționari nealeși. Aceasta nu înseamnă că o majoritate își poate permite orice, ci că instituțiile însărcinate să-i limiteze puterea nu trebuie să sfârșitul prin a se substitui ei.
Or, pe măsură ce transferăm deciziile politice către judecători, autorități administrative și instituții supranaționale, ne transformăm democrațiile în tehnocrații. Și atunci când cetățenii constată că voturile lor nu mai permit schimbarea politicilor aplicate, nu va trebui să ne mirăm că se vor orienta către lideri autoritari care le promit că îi vor pedepsi pe acești elite care le-au confiscat puterea și că vor relua controlul asupra statului.
V. Criza metaconstituțională: trebuie tăiat nodul gordian?
Polonia ilustrează astăzi acest impas. Tribunalul său constituțional, presupus a garanta securitatea juridică, a devenit una dintre principalele surse de nesiguranță. Am intrat într-o adevărată criză metaconstituțională: nu mai este contestată doar interpretarea Constituției, ci însăși legitimitatea celor care pretind o interpretează.
În opinia mea, trebuie să avem curajul de a tăia nodul gordian: să desființăm Tribunalul Constituțional și să regândim controlul constituționalității. Atunci când cetățenii nu mai pot decide marile orientări ale țării lor prin vot, când aleșii trebuie să ceară permisiunea unor autorități nealease pentru a-și aplica programul, când instituțiile menite să protejeze libertățile devin ele însele instrumente de confruntare politică, nu mai suntem într-o democrație, ci într-o tehnocrație.
Ar fi poate cazul să ne amintim că statul de drept a fost conceput pentru a proteja cetățenii împotriva arbitrariului puterii, și nu pentru a proteja puterea împotriva voinței cetățenilor.
#Pologne ????????: État de droit contre démocratie, jusqu'où ira-t-on ? Ce qui se passe actuellement en Pologne est peut-être annonciateur de la crise qui menace l'ensemble des démocraties occidentales: une opposition de plus en plus violente entre la volonté du peuple et un «État de droit» devenu trop souvent le faux nez d'une technocratie qui confisque progressivement le pouvoir politique. À Varsovie, la situation est proprement ubuesque. Le président du Tribunal constitutionnel vient d'être suspendu par une magistrate dont il conteste jusqu'à la qualité de juge. Deux autorités revendiquent désormais la direction de l'institution chargée de faire respecter la Constitution. La police intervient, les manifestations se multiplient et chacun accuse l'autre de violer l'État de droit. Qui va trancher ce conflit ? Le Tribunal constitutionnel lui-même ? Mais lequel ? I. Aux origines de la crise polonaise Pour comprendre cette situation, il faut remonter à 2015. Le PiS de Jarosław Kaczyński et la Plateforme civique (PO) de Donald Tusk (actuel 1er ministre) sont deux partis issus de Solidarność, le mouvement qui contribua à renverser le communisme. Mais ces deux familles politiques se vouent aujourd'hui une haine sans limite. Le PiS considère Donald Tusk comme un traître aux ordres de Berlin. Et la PO considère les membres du PiS comme des arriérés. En 2015, le PiS remporte les élections. Juste avant l'installation de la nouvelle Assemblée, la majorité sortante dominée par la PO fait élire cinq juges constitutionnels, contre tous les usages républicains. Le Tribunal jugera même deux de ces nominations irrégulières. Le but pour Donald Tusk était déjà de nommer des proches afin de conserver un pouvoir de blocage sur la nouvelle majorité. Le PiS réplique en désignant ses propres juges. C'est le début d'une guerre institutionnelle qui dure depuis plus de dix ans. II. L'Union européenne entre dans la bataille L'UE intervient alors dans ce conflit domestique contre tout bon sens et en désignant un seul coupable : le PiS, qu'elle décrit comme l'un des pires ennemis de la démocratie, alors que ce sont ses dirigeants qui ont risqué leur vie pour la rétablir en Europe contre le communisme. Il faut dire que ce parti représente presque tout ce que les élites bruxelloises détestent : catholique, conservateur, hostile à la domination allemande des institutions européennes, opposé à la politique énergétique pro-russe de Berlin et à l'immigration massive en provenance de pays musulmans. En 2015, il avertit que l'accueil massif de réfugiés syriens sans contrôles suffisants pourrait accroître les risques terroristes. À l'époque, simplement établir un lien entre immigration et insécurité suffisait souvent à vous exclure du débat public. Et pour couronner le tout, qui préside alors le Conseil européen ? Donald Tusk, adversaire historique du PiS. Donald Tusk qui dirigera ensuite le Parti populaire européen. En 2017, j'avais déjà dénoncé dans Le Figaro ce traitement de la Pologne : « L'injustice faite à la Pologne, un déni de démocratie »: https://t.co/P6vMGLNn4D III. Le retour de Tusk : restaurer l'État de droit en s'affranchissant du droit ? En 2023, après huit années au pouvoir, le PiS perd sa majorité parlementaire. Tusk revient aux affaires à la tête d'une coalition allant de la gauche au centre droit (de Jean-Luc Mélenchon à Édouard Philippe). Il promet de restaurer l'État de droit. Mais il le fait en s'affranchissant massivement des procédures légales, ce qui est l'exact opposé de l'État de droit. Il place alors ses plus proches à la direction des médias publics, du parquet, etc. Il conteste les nominations judiciaires de ses prédécesseurs et refuse de publier certaines décisions du Tribunal constitutionnel. Ses partisans parlent de réparation des abus du PiS, ses adversaires de purges politiques. Il en découle une grande insécurité juridique, particulièrement préjudiciable à l'État de droit et à la démocratie. Nous arrivons ainsi à la crise actuelle. Le Parlement dominé par Tusk élit de nouveaux juges constitutionnels. Le président de la République, Karol Nawrocki, élu au suffrage universel direct en 2025, refuse de recevoir le serment de plusieurs d'entre eux. Ceux-ci prêtent serment autrement, puis l'une de ces magistrates suspend le président du Tribunal avant le terme de ses fonctions. Les conservateurs contestent la légalité de cette décision. Pourquoi le PiS résiste-t-il avec autant de vigueur ? D'abord parce qu'il craint que les juges nommés sous sa majorité soient progressivement écartés. Mais surtout parce que les élections législatives de 2027 approchent. En cas de victoire, les conservateurs redoutent de retrouver face à eux un Tribunal constitutionnel et un appareil judiciaire menant une véritable guérilla pour bloquer leur programme. Autrement dit, remporter les élections pourrait ne plus suffire pour gouverner. IV L'État de droit, ou le gouvernement des «sages» (copains et coquins) ? C'est ici que le problème polonais rejoint celui de nos démocraties occidentales. Depuis une vingtaine d'années, on nous parle sans cesse de l'État de droit comme d'une sorte de démocratie supérieure, débarrassée des errements du peuple grâce à quelques magistrats particulièrement éclairés. En France, nous les appelons même des « sages ». Pourtant, beaucoup sont d'anciens responsables politiques nommés par d'autres responsables politiques. Seraient-ils devenus impartiaux par la grâce de leur nomination ? On nous explique généralement que ces cours constitutionnelles sont indispensables pour éviter le retour d'Hitler, qui aurait été élu démocratiquement. Rappelons qu'Hitler n'a jamais obtenu la majorité absolue lors d'élections nationales libres et qu'il est arrivé au pouvoir avec le concours des élites allemandes, avant de démanteler les institutions. Qui peut sérieusement affirmer qu'une cour constitutionnelle aurait suffi à l'arrêter ? Pourquoi les nazis auraient-ils épargné cette institution alors qu'ils ont neutralisé les autres contre-pouvoirs ? L'État de droit est pourtant fondé sur un principe simple : tous les pouvoirs doivent respecter la loi, la Constitution et la hiérarchie des normes. Mais dans une démocratie, la souveraineté appartient au peuple. C'est sa volonté qui est la norme suprême et non les desiderata de fonctionnaires non élus. Cela ne signifie pas qu'une majorité peut tout se permettre, mais que les institutions chargées de limiter son pouvoir ne doivent pas finir par se substituer à elle. Or, à force de transférer les décisions politiques à des juges, des autorités administratives et des institutions supranationales, nous transformons nos démocraties en technocraties. Et lorsque les citoyens constatent que leurs votes ne permettent plus de changer les politiques menées, il ne faudra pas s'étonner qu'ils se tournent vers des dirigeants autoritaires promettant de punir ces élites qui leur ont confisqué le pouvoir et de reprendre le contrôle de l'État. V. La crise métaconstitutionnelle : faut-il trancher le nœud gordien ? La Pologne illustre aujourd'hui cette impasse. Son Tribunal constitutionnel, censé garantir la sécurité juridique, est devenu l'une des principales sources d'insécurité. Nous sommes entrés dans une véritable crise métaconstitutionnelle : ce n'est plus seulement l'interprétation de la Constitution qui est contestée, mais la légitimité même de ceux qui prétendent l'interpréter. À mon sens, il faut avoir le courage de trancher le nœud gordien : abolir le Tribunal constitutionnel et repenser le contrôle de constitutionnalité. Lorsque les citoyens ne peuvent plus décider des grandes orientations de leur pays par leurs votes, lorsque les élus doivent demander à des autorités non élues la permission d'appliquer leur programme, lorsque les institutions censées protéger les libertés deviennent elles-mêmes des instruments de confrontation politique, nous ne sommes plus en démocratie, mais en technocratie. Il serait peut-être temps de rappeler que l'État de droit a été conçu pour protéger les citoyens contre l'arbitraire du pouvoir, et non pour protéger le pouvoir contre la volonté des citoyens.
— Patrick Edery (@patrick_edery) November 1, 2026
