Noi privim relațiile cu Iranul dintr-o campanie electorală în alta, în timp ce Iranul își vede războaiele ca pe o chestiune globală care afectează totul și se desfășoară după un calendar cosmic, anunță American Thinker
Dacă Occidentul dorește să înțeleagă Iranul, trebuie să pornească de la un adevăr simplu, dar incomod: Iranul nu își vede grupările afiliate ca pe niște entități separate. Le vede ca pe niște extensii ale Iranului însuși — înarmate, finanțate, antrenate și fuzionate ideologic cu Republica Islamică. Dacă ataci un aliat, în ochii Iranului ai atacat Iranul și, prin extensie, destinul său divin. Aceasta nu este o metaforă. Este doctrina fundamentală a Iranului. Analiștii occidentali trec de obicei cu vederea acest aspect. Ei tratează Hezbollah, Houthi, Hamas și o întreagă constelație de miliții irakiene și siriene ca pe niște actori independenți cu agende locale. Iranul nu procedează astfel. Iranul își vede cele aproximativ 20–30 de miliții proxy și partenere ca instrumente prin care intenționează să modeleze – și, în cele din urmă, să domine – ordinea regională.
Aceste grupuri operează nu numai în Orientul Mijlociu, ci și în Asia, Africa, Europa și chiar America de Nord, unde agenții iranieni și rețelele legate de grupările proxy au desfășurat operațiuni de supraveghere și comploturi de asasinat timp de decenii. Tindem să trecem cu vederea această realitate deoarece ea reflectă un nivel de dedicare și de răbdare strategică de care liderii politici americani au dat adesea dovadă de lipsă, creând astfel un imens punct mort. Să luăm în considerare Hezbollah. Rolul său central în strategia Iranului nu este deloc subtil. Hezbollah atacă Israelul, Israelul ripostează, iar Iranul folosește criza rezultată pentru a obține concesii sau pentru a redirecționa presiunea diplomatică.
Mulți americani nu realizează că atacurile Hezbollahului au perturbat de ani de zile viețile a sute de mii de israelieni care trăiesc în nord. Între timp, poporul libanez — a cărui majoritate nu dorește ca Hezbollahul să exercite o astfel de influență în țara lor — se află într-o situație fără ieșire. Ceea ce contează însă, cel puțin pentru Iran, este faptul că a contesta Hezbollahul înseamnă, de fapt, a contesta Iranul însuși. Acesta este aspectul care trebuie înțeles dacă vrem să învingem, sperăm prin negocieri, dar, dacă este necesar, prin război.
Această neînțelegere a sistemului de proxy al Iranului se reflectă direct în dezbaterea privind memorandumul de înțelegere dintre SUA și Iran și în problema mai largă a modului de negociere cu Teheranul. Multe comentarii pe această temă sunt sincere, dar lipsite de o bază solidă în geopolitica și istoria iraniană. Ele ignoră realitatea structurală: geopolitica și momentul ales determină ce este posibil, iar negociatorii buni încep prin a face distincția între ceea ce este ideal și ceea ce este realizabil. Dacă decalajul dintre părți este prea mare încă de la început, niciun fel de finețe diplomatică nu îl poate acoperi.
JCPOA a încălcat principiile de bază ale unei negocieri solide, deoarece Iranul a înțeles că Statele Unite doreau un acord mai mult decât avea nevoie de el Iranul. Acest dezechilibru a determinat rezultatul încă de la început.
Publicitate
Pentru a înțelege de ce Iranul se comportă astfel, trebuie să înțelegem ce crede Iranul că este. Iranul nu este doar un stat. Este o teocrație revoluționară, iar această identitate nu este o simplă figură de stil. Este raison d’être a regimului.
Constituția Republicii Islamice încorporează doctrina ayatollahului Khomeini privind velayat-e faqih — tutela juristului — care afirmă că clericii islamici trebuie să conducă statul pentru ca legea lui Dumnezeu să poată fi pusă în aplicare. Acesta nu este doar un principiu intern. Revoluția a fost concepută ca una universală, menită să se răspândească dincolo de granițele Iranului și să conteste sistemele politice pe care regimul le consideră ilegitime, printre care se numără multe alte țări musulmane.
Acesta nu este un concept secret, specific Iranului. Liderii iranieni au afirmat toate acestea în repetate rânduri. Revoluția, insistă ei, nu este pur și simplu iraniană; ea are aspirații globale. Este menită să-i trezească pe cei asupriți, să răstoarne guvernele neislamice și să exporte modelul Republicii Islamice oriunde este posibil.
Liderul Suprem nu este doar o figură politică, ci interpretul voinței lui Dumnezeu.
Garda Revoluționară Islamică (IRGC) nu este doar o forță militară, ci instrumentul însărcinat cu protejarea și exportarea revoluției. Sprijinul acordat grupărilor aliate nu este prezentat ca o strategie, ci ca ascultare față de Dumnezeu — o datorie religioasă de a apăra pe cei asupriți și de a duce jihadul împotriva nedreptății.
Odată ce această viziune asupra lumii este înțeleasă, comportamentul Iranului devine mult mai previzibil. Regimul își depășește în mod constant limitele deoarece crede în trei lucruri cu convingere absolută:
· Allah este de partea sa.
· America este slabă, nerăbdătoare și nu este dispusă să suporte pierderi umane.
· Poporul iranian este un instrument al voinței divine, iar suferința sa este acceptabilă — chiar necesară — în slujba revoluției.
Viziunea asupra lumii a Iranului nu este unică în istorie; alte regimuri au îmbinat scopul divin cu destinul național. Aplicarea Bushido de către Japonia imperială în timpul războiului este un exemplu.
Când guvernele ajung la convingerea că istoria, destinul sau Dumnezeu sunt de partea lor, ele pot suporta niveluri de suferință care ar distruge regimurile mai convenționale. De aceea, sancțiunile, tulburările interne și presiunea militară nu reușesc adesea să producă rezultatele așteptate de factorii de decizie occidentali. Regimul a demonstrat în repetate rânduri că este dispus să sacrifice zeci de mii dintre proprii cetățeni, mai degrabă decât să se abată de la ceea ce consideră a fi misiunea sa revoluționară.
Această rigiditate ideologică modelează fiecare negociere. Administrația Obama a petrecut mai mult de doi ani pentru a încheia JCPOA, iar Iranul va folosi probabil aceeași strategie acum: amânare, tergiversare și așteptarea expirării calendarului politic american. Iranul nu are un calendar comparabil. Nu are nevoie să-și mulțumească alegătorii. Consideră că timpul este de partea sa, deoarece Dumnezeu este de partea sa. Tot ce trebuie să facă este să supraviețuiască actualei administrații americane, indiferent de poziția acesteia.
Statele Unite, în schimb, sunt adesea nerăbdătoare — dornice de finalizare, dornice de dezamorsare a conflictului, dornice de o „soluție” pe care Iranul o poate considera doar un expedient temporar care poate fi „acceptat” atâta timp cât este util.
Aceasta este asimetria care definește relațiile dintre SUA și Iran. Nu este doar o chestiune de tactică, ci de viziune asupra lumii. Dacă nu reușim să înțelegem etosul teocrației iraniene, interpretăm greșit tot ceea ce vedem. Negociem dintr-o poziție de slăbiciune, în ciuda unei forțe copleșitoare. Permitem Iranului să dicteze condițiile angajamentului, deoarece înțelegem greșit natura adversarului. Aceasta nu este o critică la adresa președintelui nostru; ceea ce vede și aude publicul nu este neapărat ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise.
Proxii Iranului nu sunt monede de schimb. Ei reprezintă mecanismul prin care Republica Islamică promovează ceea ce consideră a fi voința lui Allah. Până când factorii de decizie occidentali nu vor înțelege pe deplin acest lucru, fiecare negociere riscă să fie pierdută înainte de a începe, iar Iranul va continua să ne depășească prin răbdare, manevre și rezistență, nu pentru că este mai puternic, ci pentru că este mai răbdător, mai nemilos și mai dedicat ideologic.
Aceasta este natura bestiei.
