Si dacă Statele Unite pregătesc în mod deliberat sacrificarea Europei? Când resursele umane ale Ucrainei vor fi epuizate, bărbații europeni și teritoriul european urmează să devină următoarea resursă consumabilă într-un război prin procură (proxy) împotriva Rusiei, spune analistul Mattias Forsgren într-un articol publicat inițial pe canalul său de Substack. Timp de decenii, o elită interconectată a manipulat guverne, a fabricat consimțământul pentru războaie de agresiune și s-a protejat de răspundere prin mecanisme juridice și instituționale concepute în acest scop. Aceeași elită se confruntă acum cu prăbușirea instrumentelor sale financiare, cu eșecul mijloacelor sale tradiționale de control și cu ascensiunea unor puteri pe care nu le mai poate domina. Nu își poate permite să piardă puterea, deoarece pierderea puterii ar însemna deconspirarea unor crime care, conform standardelor stabilite la Nürnberg, constituie suprema crimă internațională.
Clasa politică a Europei nu lucrează în interesul Europei. Loialitatea ei a fost cultivată cu grijă pentru a servi hegemonul american — semănând mai degrabă cu o soție abuzată decât cu un partener egal. Prin urmare, continentul este transformat din aliat în resursă: secătuit economic, capturat politic și pregătit din punct de vedere militar ca teatru de operațiuni în care vor fi plătite costurile declinului imperial. Expresia supremă a acestei strategii este o escaladare dirijată care păstrează teritoriul american ca un sanctuar, în timp ce Europa absoarbe atât uzura convențională, cât și riscul nuclear.
Logica hegemonică
„Dacă poți învinge un inamic strategic fără a folosi trupe americane, ești la apogeul profesionalismului.” — Generalul Keith Kellogg
Presupunând că există o anumită logică în spatele acțiunilor SUA pe toate fronturile și că există o strategie globală, care ar fi aceasta?
O ipoteză întunecată, dar plauzibilă, este că strategia americană actuală constă în „ucrainizarea” Europei, astfel încât, atunci când bărbații ucraineni se vor epuiza, aceștia să poată fi înlocuiți cu europeni. Scopul nu este de a copia fiecare măsură aplicată în Ucraina, ci de a obține același rezultat: o țară atât de săracă, atât de strict controlată și atât de izolate față de Rusia prin propagandă, încât să poată fi consumată ca material de linie întâi. În Ucraina, acest lucru s-a realizat prin terapia de șoc a FMI, dezindustrializare și o lungă campanie care a transformat țara într-un proiect anti-rus. În Europa, instrumentele sunt diferite: șocul energetic, pierderea resurselor ieftine din Rusia, presiunea fiscală, reînarmarea NATO și același tip de război informațional. Pentru ca planul să funcționeze, șomajul și disperarea trebuie să crească, iar o formă de atac din partea Rusiei trebuie fie provocată, fie fabricată.
Această pregătire nu se oprește la un front convențional. Dusă suficient de departe, aceeași traiectorie duce în domeniul nuclear: o Europă suficient de disperată încât să escaladeze conflictul și niște State Unite care pot rămâne în afara consecințelor. În confruntările nucleare, la fel ca în șah, scopul nu este adesea de a juca partida până la capăt, ci de a aduce adversarul în zugzwang: o poziție în care orice mutare disponibilă înrăutățește situația.
Ola Tunander, în lucrarea „De la escaladarea orizontală a SUA la dominanța escaladării rusești”, descrie modul în care Statele Unite au obținut dominanța escaladării la sfârșitul Războiului Rece prin superioritatea submarinelor de atac. Amenințând submarinele sovietice care transportau rachetele nucleare de ripostă ale Moscovei, Washingtonul a subminat credibilitatea capacității sovietice de a doilea atac — abilitatea de a riposta după o primă lovitură americană. Problema centrală pentru liderii sovietici era Distrugerea Reciproc Asigurată (MAD): doctrina conform căreia nicio parte nu ar lansa o primă lovitură nucleară, deoarece cealaltă ar fi în continuare capabilă să o distrugă ca ripostă. Odată ce această capacitate de a doilea atac a fost pusă sub semnul întrebării, logica MAD a început să se destrame, iar Uniunea Sovietică a fost forțată să cedeze.
Din perspectiva marilor strategii militari occidentali, prăbușirea Uniunii Sovietice și dizolvarea Pactului de la Varșovia au constituit o veritabilă victorie militară. Clasa politică a interpretat anul 1991 în principal ca pe sfârșitul unei lupte ideologice, dar cei care au văzut evenimentul ca pe un triumf militar nu au abandonat niciodată ipoteza că învingătorul păstrează dreptul de a dicta termenii. Restabilirea suveranității ruse de către Putin a fost, prin urmare, percepută ca o încălcare a acestui privilegiu.
Astăzi, relația s-a inversat. Rusia a recuperat decalajul pe frontul submarinelor și a desfășurat rachete hipersonice — Avangard, Țirkon, Kinzhal și Oreșnik — care se deplasează la viteze extreme și manevrează în zbor, făcându-le extrem de dificil de interceptat pentru sistemele actuale de apărare ale SUA și NATO. Dominanța escaladării s-a mutat de partea rusă. Orice mutare care riscă o escaladare verticală poartă acum o incertitudine mai mare pentru Washington decât pentru Moscova.
De aceea a fost dezvoltată o nouă strategie. Deoarece Statele Unite nu își mai pot asuma riscul de a urca ele însele pe scara escaladării, ele transferă confruntarea — menținând un anumit grad de negație plauzibilă — asupra unui intermediar (proxy): o Europă înarmată nuclear sau care împarte resurse nucleare, împinsă spre o disperare acută. O astfel de disperare ar putea apărea după ce rachetele hipersonice rusești vor fi distrus fabrici europene cheie de armament, după ce zeci de mii de soldați europeni vor fi fost uciși în Ucraina și după ce forțele ruse se vor fi apropiat de Kiev sau chiar de granița Poloniei.
În acel moment, Europa însăși devine partea cu cel mai puternic stimulent imediat de a escalada, în timp ce Statele Unite își păstrează atât distanța, cât și negația plauzibilă. Europei îi lipsesc resursele militare convenționale pentru a monta o escaladare decisivă pe cont propriu; evaluările oficialilor NATO și ale serviciilor de informații europene indică faptul că o pregătire convențională serioasă împotriva Rusiei este puțin probabilă înainte de jumătatea anilor 2030. În fața unei asemenea impotențe convenționale, armele nucleare riscă să apară ca singura „soluție rapidă” disponibilă. Mantra că amenințările nucleare ale lui Putin sunt un „bluf” coboară bariera psihologică a escaladării, ceea ce ar putea obliga Moscova să folosească arme nucleare pentru a restabili credibilitatea capacității sale de descurajare.
Această logică este consecventă cu ceea ce Tunander a arătat despre realitatea istorică a „umbrelei nucleare” a SUA. Aceasta nu însemna că Statele Unite erau pregătite să lovească teritoriul rus pentru a-și salva aliații NATO, riscând astfel distrugerea orașelor americane. Armele nucleare tactice ale SUA erau planificate pentru a fi folosite în interiorul Europei, împotriva forțelor de pe teritoriul european, tocmai pentru a menține orice schimb nuclear limitat din punct de vedere geografic. Fără un Pact de la Varșovia rămas ca țintă convenabilă și fără dominanța americană a escaladării, umbrela a încetat practic să mai existe. Într-o confruntare serioasă, Statele Unite ar avea toate motivele să delegheze europenilor atât lupta, cât și riscul nuclear.
Strategia urmărește să aducă Rusia într-o poziție în care singurele alternative sunt retragerea strategică sau distrugerea Europei ca interpus — o distrugere care ar veni cu prețul pagubelor pe care armele nucleare europene le-ar provoca asupra teritoriului și forțelor ruse, în timp ce teritoriul american rămâne în afara razei de acțiune. Cineva s-ar putea aștepta ca Rusia să cedeze sub o astfel de presiune. Cu toate acestea, metoda multiplică riscul unui război nuclear declanșat din greșeală.
De asemenea, această situație pune Rusia într-o dilemă gravă. Serghei Karaganov a pledat deschis timp de câțiva ani pentru o lovitură nucleară limitată asupra unor ținte europene, cu scopul de a restabili frica de arme nucleare în rândul elitelor și populațiilor europene și de a le forța astfel să abandoneze sprijinul pentru război. Însă orice lovitură nucleară limitată împotriva Europei ar coborî ea însăși pragul pentru utilizarea armelor nucleare europene împotriva Rusiei sau ar risca să declanșeze o ripostă imediată. Prin urmare, Rusia s-ar confrunta cu o alegere fără un rezultat optim: fie să tolereze construcția treptată a unui front european disperat și înarmat nuclear, fie să acționeze timpuriu și să risce tocmai escaladarea pe care încearcă să o prevină — dar împotriva unui adversar care este încă ceva mai puțin puternic decât ar deveni dacă Rusia s-ar abține de la lovitură.
Calculul american pare să fie că această dilemă poate fi exploatată. Prin creșterea treptată a nivelului de presiune — ținând Rusia în zona de zugzwang fără a trece la un schimb nuclear strategic deschis — Statele Unite speră să forțeze Moscova să cedeze, mai degrabă decât să accepte costurile unui război mai larg. Cu cât Europa este poziționată mai mult ca un front nuclear de unică folosință, cu atât dilema devine mai ascuțită. Obiectivul ar putea fi impunerea recunoașterii înfrângerii pe care mulți din Occident încă consideră că le era datorată după 1991. Efectul practic este plasarea întregului continent european — și a procesului de luare a deciziilor din Rusia — pe o muchie de cuțit.
Ce urmează este o analiză a motivației din spatele acestei strategii foarte periculoase (și psihopate) și a pașilor economici, politici și militari care par concepuți tocmai pentru a crea aceste condiții.
Motivul: Supradimensionarea imperială
Ce ar putea determina o putere să ia în considerare o abandonare și o trădare atât de radicală a propriilor aliați? Răspunsul este o ordine care nu se mai poate reproduce în vechii termeni și ai cărei administratori cunosc consecințele eșecului.
Acesta nu este un „Marele Plan” desenat într-o cameră plină de fum de o mână de conspiratori. Mai degrabă, este rezultatul emergent al urmaririi căii de minimă rezistență în cadrul unei rețele de putere compromise. Dupǎ cum au demonstrat fișierele Epstein, un mediu sociologic își poate păstra secretele nu printr-o conspirație formală, ci prin vulnerabilitate comună și interes propriu reciproc. Când carierele, activele și răspunderile legale sunt toate legate de același sistem, alegerea rațională pentru fiecare actor este să protejeze acel sistem cu orice preț. Rezultatul nu se deosebește de un plan director, dar este mult mai greu de combătut.
Timp de decenii, nucleul occidental a trăit din financiarizare și din delocalizarea sistematică a producției. Capacitatea industrială a fost mutată în țări cu salarii mici, în timp ce economiile metropolitane s-au orientat către extragerea de rente, inflația activelor și reciclarea economiilor globale prin intermediul sistemului bazat pe dolar. Aproape-prăbușirea din 2008 a arătat cât de aproape fusese această structură de abis. Așa cum a arătat Michael Hudson în Killing the Host, băncile au fost salvate, în timp ce povara datoriei de bază a fost lăsată intactă. Ratele dobanzii de zero la sută și rundele succesive de relaxare cantitativă (Quantitative Easing) nu au refăcut capacitatea productivă; ele au umflat bule și mai mari în acțiuni, obligațiuni și bunuri imobiliare. Anii de pandemie au repetat modelul la o scară și mai mare. Problemele structurale rămân nerezolvate. Ceea ce s-a construit este un sistem și mai îndatorat și mai fragil.
Simultan, vechile instrumente de control extern au început să dea greș. Modelul clasic de Economic Hit Man bazat pe datorii, privatizare și supunere politică nu mai funcționează împotriva statelor care dețin alternative. Sancțiunile care trebuiau să reducă economia Rusiei la „zdrențe” și să transforme rubla în „dărâmături” nu au realizat niciuna dintre acestea. Iranul a rezistat în mod similar. Avansul tehnologic al Chinei în majoritatea domeniilor critice a șters ipoteza unei superiorități occidentale permanente. Actorii din Africa și din alte regiuni ale Sudului Global se orientează tot mai mult către noi parteneri. Capacitatea de lungă durată de a menține regiunile mai slabe într-o subdezvoltare permanentă se pierde.
În același timp, oamenii din vârf știu că au mâinile pătate de sânge — și că o prăbușire reală a sistemului i-ar putea trage, în sfârșit, la răspundere. Purtătorii de cuvânt ai Ministerului Afacerilor Externe din China au exprimat acest lucru cu o directețe șocantă. În august 2022, Zhao Lijian a distribuit public o memă care acuza efectiv Statele Unite că au efectuat atacurile de la 11 septembrie ca pe o operațiune sub steag fals — un act de cea mai înaltă gravitate infracțională, al cărui scop a fost mobilizarea sprijinului intern și internațional pentru seria de războaie și crime de război care au urmat.
