De mai bine de patruzeci de ani, lumea încearcă să gestioneze regimul iranian. Au fost impuse sancțiuni, au fost lansate negocieri, au fost semnate acorduri și au fost trasate în repetate rânduri linii roșii. Cu toate acestea, cu fiecare an care trece, rachetele Iranului devin din ce în ce mai avansate, milițiile sale proxy sunt din ce în ce mai bine înrădăcinate, iar programul său nuclear se apropie de pragul de militarizare, conform American Thinker. Atacurile recente asupra transportului comercial maritim în Marea Roșie și amenințările repetate de a închide Strâmtoarea Hormuz ne reamintesc că riscurile pe care le prezintă strategia Iranului nu sunt teoretice. Acestea amenință comerțul global, piețele energetice și stabilitatea întregii regiuni.
Această realitate incomodă ne obligă să tragem o concluzie dificilă: politica de izolare a eșuat. Dacă comunitatea internațională dorește o stabilitate reală în Orientul Mijlociu și dacă dorește să protejeze economia globală de șocurile recurente în domeniul energiei și al securității, trebuie să depășească acordurile temporare și să adopte un nou obiectiv strategic: eliminarea permanentă a capacităților militare care permit regimului iranian să amenințe regiunea și lumea.
Eu numesc această strategie „Doctrina Zero-Bullet”. Doctrina se bazează pe un principiu simplu: un regim care își folosește în mod repetat toate capacitățile militare pe care le deține nu poate fi considerat de încredere că va păstra aceste capacități într-o formă redusă. O pace durabilă necesită eliminarea instrumentelor care fac posibilă agresiunea.
Nu ar fi prima dată când comunitatea internațională ia o astfel de măsură. După al Doilea Război Mondial, Germania a fost supusă unei demilitarizări complete sub supravegherea Aliaților. Japonia a adoptat o constituție prin care renunța la război și își limita semnificativ postura militară. Panama și-a desființat complet armata și a înlocuit-o cu forțe de securitate civile. Aceste cazuri diferă în ceea ce privește circumstanțele, dar reflectă o recunoaștere comună: atunci când militarizarea în sine devine sursa instabilității, limitele structurale ale puterii militare pot constitui fundamentul unei păci pe termen lung.
Iranul reprezintă astăzi un astfel de caz. În decursul a patru decenii, Garda Revoluționară Islamică a evoluat mult dincolo de statutul de instituție militară. A devenit o forță politică, economică și strategică puternică, care dirijează dezvoltarea rachetelor, finanțează rețele de proxy și influențează conflictele din Orientul Mijlociu.
Strategia regională a Iranului se bazează pe un sistem de coerciune cu mai multe niveluri: rachete balistice, miliții proxy, intimidare maritimă și politica riscului nuclear. Prin intermediul organizațiilor precum Hezbollah, Hamas și Houthis, Teheranul a construit o rețea capabilă să destabilizeze simultan mai multe regiuni, menținând în același timp o negare plauzibilă.
Această structură permite Iranului să exercite presiuni fără a-și asuma responsabilitatea directă, creând un ciclu permanent de gestionare a crizelor în care negocierile sunt urmate de încălcări, sancțiunile de escaladare, iar fiecare acord temporar lasă intactă arhitectura puterii iraniene.
Conținerea poate întârzia escaladarea. Ea nu poate elimina instrumentele care fac posibilă escaladarea.
Doctrina „Zero-Bullet” se bazează pe cinci piloni.
În primul rând, demontarea infrastructurii militare ofensive a Iranului.
Forțele de rachete balistice ale Iranului, capacitățile de atac la distanță și infrastructura de arme nucleare ar trebui, în cele din urmă, să fie demontate. Suspendarea temporară este insuficientă dacă sistemele subiacente rămân intacte.
În al doilea rând, încetarea războiului prin intermediari.
Organizații precum Hezbollah, Hamas și Houthi au devenit instrumente centrale ale strategiei regionale iraniene. O soluție credibilă ar necesita ca Teheranul să întrerupă tot sprijinul financiar, operațional și logistic acordat milițiilor străine și să dezvăluie rețelele prin care acestea operează.
În al treilea rând, protejarea sistemului maritim global.
Puține puncte geografice de strangulare au o importanță strategică mai mare decât Strâmtoarea Hormuz. Aproximativ o cincime din aprovizionarea mondială cu petrol trece zilnic prin această cale navigabilă îngustă. Chiar și o perturbare limitată a strâmtorii poate provoca șocuri pe piețele energetice globale, crește prețurile combustibililor la nivel mondial și declanșa instabilitate economică mult dincolo de Orientul Mijlociu.
De zeci de ani, Iranul a amenințat în repetate rânduri că va închide strâmtoarea, a hărțuit navele comerciale și a folosit presiunea maritimă ca pârghie geopolitică.
Nicio arhitectură de securitate globală responsabilă nu poate permite unui singur regim să țină ostatică una dintre cele mai critice artere economice ale lumii.
În cadrul unui sistem „zero-bullet”, libertatea de navigație prin Strâmtoarea Hormuz ar fi garantată de o coaliție maritimă multinațională permanentă, rather than by Iranian discretion.
Eliminarea acestui avantaj ar reduce semnificativ capacitatea regimului de a manipula piețele energetice globale sau de a amenința comerțul internațional.
În al patrulea rând, verificarea intruzivă și continuă.
Acordurile anterioare au eșuat adesea deoarece regimurile de inspecție permiteau întârzieri și acces restricționat. Un cadru durabil ar necesita inspecții fără restricții, monitorizare în timp real și verificarea informațiilor de către o coaliție internațională.
Încălcările ar declanșa mecanisme automate de aplicare a legii, în loc de negocieri diplomatice prelungite.
În al cincilea rând, o cale către prosperitate pentru poporul iranian.
Demilitarizarea nu ar trebui să însemne umilirea națională. Ar trebui să însemne oportunitate națională.
Iranul este bogat în talente umane, resurse naturale și patrimoniu cultural. Eliberat de povara financiară enormă a expansiunii militare și a războiului prin intermediari, ar putea redirecționa resursele sale către dezvoltarea economică, infrastructură, tehnologie și comerț internațional.
Un Iran demilitarizat ar putea deveni un actor economic stabilizator, mai degrabă decât o sursă perpetuă de crize regionale.
Criticii vor susține că o astfel de doctrină este nerealistă. Cu toate acestea, modelul actual – cicluri nesfârșite de sancțiuni, negocieri și escaladare – nu a produs nici stabilitate, nici încredere.
Pentru a fi clar, un astfel de cadru ar fi extrem de dificil de realizat și ar necesita probabil schimbări geopolitice majore în interiorul Iranului. Dar o politică serioasă trebuie să înceapă prin definirea stării finale strategice pe care sperăm să o atingem, nu prin gestionarea nesfârșită a crizelor.
Comunitatea internațională trebuie să decidă dacă este pregătită să conviețuiască pe termen nelimitat cu un Iran la pragul nuclear, susținut de rachete și miliții proxy.
Dacă răspunsul este nu, atunci obiectivul trebuie să se schimbe.
Obiectivul nu mai trebuie să fie gestionarea capacităților militare ale Iranului. Obiectivul trebuie să fie eliminarea condițiilor care permit acestor capacități să amenințe regiunea și lumea.
Doctrina Zero-Bullet exprimă clar acest obiectiv:
Fără rachete.
Fără capacități nucleare.
Fără armate proxy.
Fără coerciune maritimă.
Numai atunci Orientul Mijlociu poate avansa către un echilibru mai stabil – și numai atunci Iranul însuși poate începe lungul proces de îndepărtare de confruntare și de orientare către prosperitate.
Istoria arată că pacea nu începe întotdeauna cu negocieri.
Uneori începe când instrumentele de război sunt în cele din urmă eliminate.
Lumea nu are nevoie de un alt acord temporar cu Teheranul. Are nevoie de o eliminare permanentă a instrumentelor de război care au făcut posibilă criza.
