Privind imaginile cu Franța cuprinsă de flăcări, o întrebare inevitabilă ne apasă tuturor conștiința: s-ar putea întâmpla și la noi? Ceea ce mulți refuză să înțeleagă este că nicio civilizație nu beneficiază de un drept divin la eternitate. De la greșelile majore ale politicilor de azil până la tolerarea deschisă a celor care ne detestă valorile, semnele de alarmă au fost ignorate timp de decenii. Franța nu este doar o criză izolată de peste Canalul Mânecii, ci un avertisment sever despre ce se întâmplă atunci când o societate alege să își ignore propriile vulnerabilități înainte ca chibritul să fie aprins, scrie Douglas Murray in The Spectator
S-ar putea întâmpla și în alte țări? Bănuiesc că aceasta este întrebarea subiacentă pe care mulți dintre noi și-au pus-o în timp ce priveau Franța arzând. Iar răspunsul imediat este: de ce nu s-ar întâmpla? La începutul anilor 2000, oamenii obișnuiau să spună că Franța este un model de integrare. Apoi, în 2005, suburbiile au luat foc, urmate de părți din centrul Parisului și din alte orașe mari. „Citroën flambé” a devenit un fel de mâncare național, iar discuțiile despre „modelul francez de integrare” au dispărut brusc. În același an, opt teroriști crescuți în Marea Britanie, dar de origine străină, au încercat să arunce în aer rețeaua de transport din Londra; patru au reușit, iar o mică parte din acea atitudine britanică blazată – ideea că ei știu mai bine decât francezii – a dispărut și ea. În 2011, orașele britanice au început să ardă, dar nu am învățat nimic din asta.
Cu toate acestea, aș dori să zăbovesc puțin asupra acelei perioade de la începutul anilor 2000, din cauza unui eveniment petrecut într-o țară îndepărtată. În 2004, britanicul Ken Bigley a fost răpit, ținut în captivitate și decapitat în fața camerei de către extremiști islamiști din Irak. În timp ce era ostatic, cetățenii din orașul său natal, Liverpool, au organizat priveghiuri cu lumânări. Însă Al-Qaeda nu asculta și i-a tăiat totuși capul bietului Bigley.
Dacă atunci i-ai fi spus cuiva că, două decenii mai târziu, un membru al aceleiași celule care l-a ucis pe Bigley – un om care s-a alăturat ulterior unei alte celule ce a executat execuții în masă – va hoinări liber prin Anglia, făcându-și cumpărăturile la un magazin Co-op din Windsor, chiar și un catastrofist convins ca mine ar fi stat o clipă pe gânduri.
Și totuși, săptămâna trecută am aflat că unul dintre membrii acelei celule – Mohammed Yaseen – face exact acest lucru. Yaseen se numără printre multele mii de oameni care au sosit ilegal în această țară cu tipul de ambarcațiune mică despre care ni s-a spus că transportă doar aspiranți la profesia de medic, ingineri și copii care fug din calea persecuțiilor.
Opriți-vă o clipă și reflectați la asta. Ce țară, ce civilizație ar fi atât de nebună încât, după ce unul dintre cetățenii săi este decapitat de un grup terorist, să îi ureze bun venit unui membru al acelui grup și să-i ofere banii contribuabililor britanici? Când vă veți plăti din nou impozitele anul acesta, amintiți-vă că o parte din banii dumneavoastră au ajuns la Yaseen – și la mulți alții ca el.
Priviți oricare dintre atrocitățile teroriste din ultimii ani și veți vedea același tipar. Marea Britanie – atât sub guvernele laburiste, cât și sub cele conservatoare – a refuzat sistematic să facă lucrul evident: să expulzeze și să închidă granițele. În schimb, a primit în mod repetat tocmai oamenii care s-au dovedit a fi cei mai vizibili și mai vehemenți dușmani ai acestei țări. Luați orice grup terorist și veți vedea că Marea Britanie i-a urat bun venit în loc să-l respingă.
Oficialul regimului Iranian care a scris o carte prin care justifica fatwa împotriva lui Salman Rushdie? Trăiește în Harrow. Fostul comandant militar al Hamas din Cisiordania? Trăiește în Barnet. Garda de corp a liderului terorist Ismail Haniyeh? A primit azil în Marea Britanie și se plimbă liber planificând atacuri.
ajoritatea acestor cazuri au ieșit la iveală doar pentru că un număr mic de jurnaliști de la tot mai puține publicații au avut curajul să privească sub capota sistemului nostru de azil și imigrație și să pună întrebări. Cu toate acestea, sistemul nu este tras niciodată la răspundere. În timp ce lucrează de zor la găsirea unor modalități de a-i persecuta pe membrii SAS și pe alți militari din forțele noastre armate, se pare că a dedicat prea puțin timp împiedicării teroriștilor reali de a hoinări prin țara noastră.
Unii oameni cred că este vorba despre pură incompetentă. Alții cred că totul este orchestrat intenționat. Ambele tabere au argumentele lor. În ultimele zile, tot mai mulți oameni au realizat în sfârșit cât de profund compromise sunt instituțiile statului nostru. În mod normal, aș spune că Jonathan Powell – consilierul pe probleme de securitate națională al prim-ministrului – are dreptul, ca oricine altcineva, la o viață privată. Însă Powell este căsătorit cu una dintre cele mai dezgustătoare femei din Marea Britanie: o activistă pe nume Sarah Helm. Am avut nefericirea de a o întâlni acum 20 de ani sau mai bine, iar a spune despre ea că este o fanatică este o subevaluare. În ultimele zile, tot mai mulți oameni au descoperit cât de odioasă este: imediat după masacrul din 7 octombrie, s-a aflat că și-a dedicat timpul contextualizării crimelor și, ulterior, a pus la îndoială dacă violurile în masă comise de Hamas au avut loc cu adevărat.
De ce credem că noi, ca țară, putem supraviețui când toate aceste lucruri se întâmplă tot timpul: primim teroriști, oamenii responsabili de securitatea noastră se culcă la propriu cu inamicul, iar apoi îi urmărim penal pe britanicii precum Danny Tommo, care spun că le-a ajuns cu toate astea? În timp ce Yaseen se plimbă prin magazinul Co-op din Windsor, Tommo rămâne în arest pentru „infracțiunea” de a fi tăiat o barcă gonflabilă aparținând unei rețele ilegale de traficanți care transporta persoane pentru a încălca legea prin intrarea în Marea Britanie.
„Din fericire, eram prea ocupat să apăr miliardarii din criptomonede ca să mai fiu rasist sau sexist.”
Revoltele din Franța au multe cauze. Însă printre cei care incendiază Franța se numără oameni cărora francezii le-au permis să intre în țara lor. Nu este vorba că francezii nu le-ar fi oferit suficiente lucruri bune sau că ar fi fost rasiști. Semplicemente au invitat în casă oameni care îi urau.
Ce face ca situația din Marea Britanie să fie atât de diferită încât să nu se fi întâmplat încă și aici? Doar faptul că chibritul nu a fost încă aprins.
Dintre toate lucrurile care mi-au fost cel mai greu de comunicat de-a lungul vieții, acesta pare cel mai imposibil de transmis: civilizația noastră nu este, prin nu știu ce lege a naturii, nemuritoare. Nu are niciun drept și nicio șansă de a continua să existe dacă insistă să își facă harakiri. Printre oamenii care sunt primiți cu brațele deschise în emisiunile noastre, care lucrează în structuri guvernamentale și care conduc unele dintre partidele noastre politice se numără și cei care ar da foc acestei țări într-o fracțiune de secundă. Ne-ar privi în ochi și ne-ar ucide. Și știm asta pentru că au făcut-o deja în altă parte.
Nu o fac în acest moment pentru că nu este momentul potrivit. Dar când vor simți că a sosit timpul, vor acționa. Punct în care presupun că oamenii va trebui să decidă dacă doresc să fie simpli spectatori la propriul rug funerar sau nu.
