O oală mare în care fierb, la un loc, mândria LGBT, cauza palestiniană, anticapitalismul și lupta împotriva „graso-fobiei” – așa arată, pe scurt, peisajul dintr-o piata din Paris unde mii de militanți s-au adunat pentru o versiune mult mai agresivă și politizată a tradiționalului gay pride. Nuanțele curcubeului nu mai erau suficiente: s-au adăugat albastru, alb și roz pentru a-i reprezenta pe transsexuali, încă câteva culori pentru pansexuali sau asexuali și chiar cercul violet pe fundal galben, care adaugă acestui mozaic inclusiv persoanele „intersex”. Departe de atmosfera colorată a paradelor de altadata, acest „marș radical” seamănă mai degrabă cu o manifestare a vulnerabilităților colective, unde traumele identitare și revolta socială sunt revendicate ca arme ideologice. Într-un decor extras parcă dintr-un carnaval urban dominat de coduri vestimentare stricte și discursuri care văd „fascismul” la fiecare colț de stradă, reportajul din Le Figaro surprinde o realitate fragmentată: o comunitate care se unește sub același steag mozaic, dar care refuză să se amestece, transformând frustrarile individuale în platformă de luptă globală.
Cu două săptămâni înaintea paradei oficiale gay pride, câteva mii de manifestanți mai radicali s-au adunat duminică la Paris pentru a apăra o constelație de cauze care amestecă, de-a valma, afirmarea identităților de gen, lupta împotriva colonialismului, capitalismului, Israelului, „fatfobiei” (grossophobia) sau discriminării persoanelor cu dizabilități (validism)...
"Ratatouille" este, desigur, o specialitate franceza însă Parisul servește o versiune reinterpretată. Principiul este similar: luați o oală mare (în acest caz, Place de la République, sub un soare arzător de iunie, își face perfect treaba) și amestecați acolo toate luptele care vă cad în mână: mândria LGBT, de la sine înțeles, dar și apărarea Palestinei „genocidate”, anticolonialismul, anticapitalismul (de altfel, ambele înseamnă cam același lucru în mintea participanților), dezincriminarea prostituției sau a cannabisului, regularizarea imigranților clandestini, un pic de antispecism și, în general, lupta împotriva oricărei forme de fobie imaginabile. Presărați totul cu una sau două lozinci împotriva pesticidelor sau a salonului militar Eurosatory și veți obține un delicios „pride radical de stânga”. Este vorba despre acea manifestație unde câteva mii de militanți parizieni și-au dat întâlnire pe 14 iunie, cu două săptămâni înaintea tradiționalei gay pride, pe care o consideră prea consensuală și mult prea puțin politizată pentru gustul lor.
Acest ghiveci își are propria emblemă care, la fel ca celebrul amestec de legume fierte înăbușit, rezultă dintr-o alăturare confuză de culori și simboluri aruncate grămadă, doar pentru a fi siguri că te pierzi printre ele: este steagul „LGBTQIA+”, care flutura cu mândrie în fruntea cortegiului acestei adunări cu motivații eterogene. Nuanțele curcubeului nu mai erau suficiente: s-au adăugat albastru, alb și roz pentru a-i reprezenta pe transsexuali, încă câteva culori pentru pansexuali sau asexuali și chiar cercul violet pe fundal galben, care adaugă acestui mozaic inclusiv persoanele „intersex”.
Cum toată lumea de la Le Figaro visa să meargă acolo, a trebuit să tragem la sorți. Ziua mea norocoasă. Ajuns în apropierea pieței Place de la République la începutul după-amiezii, observ mai întâi spectacolul organizatorilor: în câteva minute, piața se umple de steaguri. Aici cele ale Libanului, Iranului sau Palestinei; în mijloc, întins pe o suprafață mare deasupra ieșirii de la metrou, cel al Algeriei, atât de impunător încât le ascunde pe celelalte. Peste tot în jur, diferitele culori menționate mai sus.
Chiar și steagul LGBT este deja depășit
În curând, o mulțime pestriță începe să se adune la umbra platanilor, cu părul colorat la fel ca steagurile, cu o dominantă de roz, albastru sau verde fosforescent: pentru o clipă, ai impresia că asiști la un carnaval de Pokémoni. Bărbații poartă, pe cât posibil, fuste, uneori asortate cu dresuri plasă; în ceea ce privește femeile, nu mai știi sigur – unele au barbă. În realitate, codul vestimentar pare infinit mai decent decât cel obișnuit de la marșurile tradiționale ale mândriei. Aici nu se vede niciun mamelon, niciun posterior nu iese dintr-un slip tanga prea scurt... Atmosfera este, într-adevăr, provocatoare, dar fără a fi exhibiționistă. Corpurile sunt pictate, acoperite de tatuaje și sclipici, dar camuflate cuminte în haine adesea prea largi, care rareori alunecă spre hipersexualizare. Militanții care defilează, dintre care mulți au recurs vizibil la tratamente pentru a-și modifica genul și aspectul fizic, par în mare parte stingheri în propriul corp. Suntem departe de manifestările spectaculoase ale mișcării Femen. Trebuie să fii prudent cu aparatul foto: mai multe persoane se simt ofensate când sunt surprinse de obiectiv. Până și săruturile sunt discrete, nimeni nu se sărută pătimaș în văzul tuturor, de teamă de a nu-l incomoda pe vecinul a cărui identitate sexuală sau afirmare de gen ar putea fi diferită. Din această stare generală de disconfort interior se naște o furie mocnită în rândul participanților, exprimată prin revendicări strigate cu voce tare în megafoane.
Principiul este să te afli la intersecția tuturor luptelor (intersecționalitate), așa cum Place de la République se află la încrucișarea bulevardelor: puțin contează pe care bulevard sosești, la final totul se unește. Identitățile sunt hipertrofiate. Pe un tricou scrie: „African lesbian exists” (Lesbienele africane există). Dincolo, o pancartă cu sigla „DIIVINESLGBTQI+” revendică „vizibilitatea și reprezentativitatea afro-caraibienilor LGBTQIA+”. Se unesc, dar nu se amestecă.
Dovedind un anumit curaj, doi militanți kabili arborează o pancartă prin care acuză DRS-ul algerian (serviciul de informații al regimului) că este o mafie teroristă în slujba unui dictator. Cei doi bărbați afirmă că acționează în numele sutelor de mii de victime ale represiunii algeriene, o țară care, după spusele lor, „nu a fost niciodată o democrație de la independență încoace”. Îi întrebăm despre eventuala lor simpatie pentru cauza lui Boualem Sansal, care a fost timp de un an ostaticul Algerului: „Este un fascist, dar i-am susținut întotdeauna eliberarea, fiecare trebuie să se poată exprima!”. În mod surprinzător, găsești mai multă coerență politică în acest pride radical decât în multe alte spații militante de stânga...
Fascismul este peste tot
Stația de amplificare tușește, se fac pregătiri la microfon în spatele unui camion. Discursurile sunt traduse în limbajul semnelor: printre alte cauze, uitasem să o menționăm pe aceasta – manifestanții cer mai multă incluziune pentru persoanele cu dizabilități. Un manifest este recitat pe mai multe voci, mai întâi în franceză, apoi în arabă. Am numărat 37 de menționări ale cuvântului „fascist”, însoțit ocazional de un prefix (ba „neo-”, ba „proto-” sau chiar „techno-”). Fasciști sunt considerați, așadar, prefectul Laurent Nuñez și legea sa privind entrismul religios, erudodeputatul François-Xavier Bellamy și directivele sale europene privind returnarea migranților clandestini, fostul ministru Bruno Retailleau – cu un premiu special al juriului pentru întreaga sa activitate. Nici chiar candidatul stângii la presedintie Raphaël Glucksmann nu scapă.
Discursul devine fragmentat, se trece la „segregarea romilor”, iar mulțimea, ușor plictisită, își reia conversațiile. Nu toată lumea este încă la curent cu regulile. Lângă noi, câțiva studenți fac cunoștință. Unul dintre ei, un tânar solid urcat pe tocuri cui, se destăinuie despre dependența sa de jocurile video, apoi exclamă râzând: „Exact, joc pe consolă Wii, domnule...” Privire uluită din partea făpturii din fața lui: „...ăăă, doamnă...” Urmează aceeași tăcere stânjenită. „Mă rog, nimeni!”. O regulă elementară a fost omisă cu nerușinare aici: să nu presupui niciodată identitatea interlocutorului tău înainte ca aceasta să-ți fi fost confirmată explicit de către el. Din fericire, tinerii găsesc repede puncte comune, iar conversația continuă pe tema tulburărilor din spectrul autist.
Totul mergea bine când, deodată, apare – ei bine, chiar el – fascismul! De parcă invocarea lui i-ar fi grăbit venirea. Înconjoară piața într-un urlet de motoare și apare curând sub forma unei hoarde de motocicliști, pe jumătate intrigați, pe jumătate amuzați, care defilează la ghidonul unor Harley Davidson. Turiștii zgomotoși nu apreciază deloc faptul că plimbarea lor duminicală prin cartierele pariziene este încetinită de un cordon de polițiști care înconjoară piața, iar unul dintre ei le arată manifestanților degetul mijlociu. Ca un singur om, mulțimea începe să scandeze imnul preferat: „Siamo tutti antifascisti!”. În curând, „bestia imundă” dispare în zgomot de eșapament, luând cu ea cortegiul de idei cu siguranță masculiniste, grasofobe sau neocoloniale...
Singurii care au scăpat de această scurtă confruntare sunt copiii care, în șosetele lor în culorile curcubeului și cu șepci pe care scrie „Palestina va învinge”, se joacă puțin mai încolo pe saltelele unei grădinițe improvizate. Privind mai de aproape, două fetițe călăresc un ponei și o albină uriașă de jucărie, în timp ce băieții de aceeași vârstă se joacă cu camioane – fiecare în colțul său, într-o scandaloasă segregare spațială a genurilor, reproducând tiparele patriarhale care condiționează reprezentările mentale ale copiilor încă de la cea mai fragedă vârstă. Este urgent să fie reeducați!
Départ de la Pride Radicale : "marche des fiertés anticapitalistes, antiracistes et anti-impérialistes". Beaucoup de monde pour marcher de la place de la République à la place de la Nation.#14juin2026 #Paris #PrideRadicale #LGBTQUIA+ pic.twitter.com/8094hqJSV1
— AnthoZ (@AnthoDepe) June 14, 2026
