Educația a devenit unul dintre principalele câmpuri de luptă ideologice din lumea occidentală și, în special, din Uniunea Europeană. Deși tratatele UE recunosc educația ca fiind o competență națională, în ultimii ani Bruxelles a dezvoltat o arhitectură din ce în ce mai sofisticată de programe, fluxuri de finanțare și parteneriate cu ONG-uri, cu scopul de a exercita o influență directă asupra a ceea ce se întâmplă în sălile de clasă — în special în domenii legate de identitate, gen și sexualitate, conform European Conservative
În acest context trebuie înțeles raportul Indoctrinarea copiilor: cum Bruxelles încorporează identitatea de gen în sala de clasă, publicat de MCC Bruxelles și redactat de sociologul Ashley Frawley. Studiul documentează modul în care milioane de euro din programe precum Erasmus+, CERV și Horizon sunt canalizate către proiecte educaționale concepute de activiști, care sunt apoi promovate ca „bune practici” la nivel european – chiar și în țări în care astfel de politici au fost respinse în mod explicit de parlamentele naționale sau de părinți.
Frawley, cercetătoare și autoare specializată în analiza problemelor sociale contemporane și în utilizarea tot mai frecventă a „schimbării comportamentale” ca instrument politic, avertizează că acestea nu sunt inițiative izolate sau inofensive. Mai degrabă, susține ea, ele formează un proiect coerent de inginerie socială. Într-un interviu acordat europeanconservative.com, ea dezvăluie motivațiile care stau la baza deciziilor Bruxelles-ului, mecanismele utilizate pentru a eluda subsidiaritatea și consecințele democratice ale unei strategii care, în opinia ei, urmărește „reformarea cetățeanului” încă din copilărie.
De ce credeți că este atât de important în acest moment să înțelegem obsesia instituțiilor europene pentru educație și așa-numita reeducare a copiilor?
Pentru că Uniunea Europeană este din ce în ce mai convinsă că politicile sale nu funcționează – și că problema nu sunt politicile, ci comportamentul oamenilor obișnuiți. S-a impus ideea că Europa ar fi un loc minunat dacă ar putea „repara” europenii, dacă ar putea crea cetățeanul perfect, cu valorile corecte. Din această perspectivă, copiii devin ținta principală.
Un exemplu clar poate fi găsit în politica economică. În loc să investească în infrastructură sau în creștere economică reală, multe țări și-au bazat modelul pe locuri de muncă precare, prost plătite, cu program antisocial, ocupate adesea de imigranți sau femei. Când multe femei – în special în Europa de Sud și de Est – preferă să aibă grijă de copiii lor decât să accepte astfel de locuri de muncă, Bruxelles nu se întreabă dacă problema ține de calitatea locurilor de muncă. Concluzia este că problema o reprezintă „rolurile de gen”, patriarhatul și familiile. Și se decide intervenția cât mai devreme posibil, încă de la grădiniță, pentru a „corecta” aceste preferințe.
În raportul dumneavoastră, vorbiți despre „intervenție ideologică sistematică”. Cum funcționează aceasta în practică, de la Comisia Europeană până la sala de clasă?
Comisia știe că nu are competențe directe în domeniul educației și regretă profund acest fapt. Așadar, a dezvoltat o creativitate enormă în ceea ce privește principiul subsidiarității. Ea folosește pârghii indirecte: mobilitatea, recunoașterea calificărilor, digitalizarea și formarea cadrelor didactice.
Prin intermediul programelor europene, ONG-urile și universitățile sunt finanțate pentru a elabora materiale educaționale, proiecte-pilot și cursuri de formare a cadrelor didactice. Aceiași actori evaluează apoi propriile proiecte și le prezintă ca „bune practici europene”. În final, se exercită presiuni politice și simbolice asupra statelor membre pentru a le adopta.
În țări precum Ungaria, unde există restricții explicite privind predarea conținutului LGBTIQ minorilor, Comisia merge chiar până la finanțarea de proiecte paralele: sesiuni de formare în afara locului de muncă, ateliere clandestine pentru profesori și platforme digitale. Aceasta este o modalitate deliberată de a ocoli legislația națională.
Ați urmărit banii. Ce v-a surprins cel mai mult?
Calitatea extrem de slabă a multora dintre aceste proiecte în raport cu sumele enorme investite. Platforme digitale abandonate, materiale care dispar odată cu încetarea finanțării, jocuri video educaționale care nu sunt nici captivante, nici pedagogice, chiar și pentru publicul țintă presupus.
Acest lucru relevă ceva important: nu există o dorință sinceră de dezbatere publică. Ei nu vor să convingă societatea. În schimb, preferă să identifice „agenți ai schimbării”: activiști, formatori, tineri profesori, care apoi transmit ideologia direct în instituții, ocolind părinții, parlamentul și opinia publică.
Statele membre sunt conștiente de modul în care sunt utilizate efectiv aceste fonduri?
Cred că multe dintre ele nu sunt pe deplin conștiente, deși pentru cei dintre noi care au studiat complexul ONG-politică de ceva timp, acest lucru nu este surprinzător. Trăim într-o democrație pe care eu o numesc democrație a grupurilor de interese. Elitele politice preferă să trateze cu organizații activiste puternic ideologizate, mai degrabă decât cu publicul larg.
Aceste ONG-uri nu se consideră reprezentante ale societății, ci educatoare morale ale acesteia. Mesajul este întotdeauna același: voi sunteți problema; sunteți înapoiați, patriarhali, tradiționali – trebuie să vă reformați. Când acest lucru iese la iveală, oamenii se simt insultați, și pe bună dreptate.
După reducerea finanțării americane pentru programe precum USAID, Comisia a anunțat că va dubla eforturile pentru a menține această structură în Europa. Ar trebui să ne îngrijorăm?
Comisia nu cunoaște altă modalitate de guvernare. Când ceva eșuează, nu regândește modelul – intensifică intervenția. Dacă politicile sale nu funcționează, concluzia nu este niciodată „poate că greșim”, ci „nu am schimbat suficient oamenii”.
De aceea nu mă aștept la o schimbare pe termen scurt. Această abordare – ideea că problemele sociale se explică prin comportamentul individual și că statul trebuie să îl corecteze – este profund înrădăcinată în clasa politică de zeci de ani.
În raport, profesorii sunt descriși ca „campioni ai schimbării”. În ce măsură sunt ei responsabili?
Nu cred că este corect să dăm vina pe profesori. Mulți dintre cei care s-au opus acestor tendințe au fost îndepărtați din funcțiile lor în ultimul deceniu. Astăzi, într-un context de precaritate și concurență acerbă, oricine dorește să-și păstreze locul de muncă trebuie să tacă sau să se prefacă că aderă la aceste tendințe.
A apărut un sistem de certificări, cursuri și acreditări ideologice, care funcționează ca filtre profesionale. Pentru a supraviețui, mulți profesori pur și simplu își țin capul jos. Este o situație profund nedreaptă.
În cele din urmă, cum vedeți viitorul? Este posibil să inversăm această tendință?
Nu cred într-o epocă de aur pierdută la care ne putem întoarce. Dar cred că trebuie să recuperăm un ideal care nu a fost niciodată pe deplin realizat: ideea că toți oamenii împărtășesc o capacitate fundamentală de rațiune și, prin urmare, au dreptul de a participa la autoguvernarea democratică.
O mare parte din această agendă, deși prezentată ca fiind progresistă, este profund regresivă. Ea ne readuce la o viziune infantilizantă a cetățeniei, în care statul acționează ca mamă și tată, iar cetățenii ca copii incapabili. Alternativa nu este mai puțină ambiție, ci mai multă: o viziune a progresului uman comun – material și moral – în care educația formează cetățeni liberi, nu subiecți maleabili.
