Eseul „Marea Feminizare” al jurnalistei conservatoare Helen Andrewss susține că schimbările pe care le numim generic „woke” sunt rezultatul direct al faptului că femeile au devenit majoritare în domenii precum dreptul, medicina, jurnalismul, în universități sau departamentele de resurse umane. Odată ce femeile au devenit majoritare în aceste domenii, normele asociate comportamentului feminin – accent pe empatie, siguranță, consens și evitare a conflictului – au început să domine cultura instituțională. În opinia autoarei, această schimbare nu este neutră si nu arată femeile depășindu-i pe bărbați. Arată femeile alungându-i pe bărbați prin impunerea normelor feminine asupra instituțiilor anterior masculine. Acest lucru ar afecta însăși funcționarea instituțiilor fundamentale: presa ar privilegia consensul de grup în detrimentul faptelor incomode; mediul academic ar substitui căutarea adevărului cu protejarea sensibilităților; iar sistemul juridic ar risca să pună empatia deasupra procedurii și probelor.
Marea Feminizare
de Helen Andrews, senior editor le The American Conservative
În 2019, am citit un articol despre Larry Summers și Harvard care mi-a schimbat modul în care privesc lumea. Autorul, care scria sub pseudonimul „J. Stone”, susținea că ziua în care Larry Summers și-a dat demisia din funcția de președinte al Universității Harvard a marcat un punct de cotitură în cultura noastră. Întreaga eră „woke” putea fi extrapolată din acel moment, din detaliile modului în care Summers a fost anulat și, mai ales, din cine a făcut anularea: femeile.
Faptele de bază ale cazului Summers îmi erau familiare. Pe 14 ianuarie 2005, la o conferință despre „Diversificarea forței de muncă în știință și inginerie”, Larry Summers a susținut un discurs care trebuia să fie confidențial (off the record). În acesta, el a spus că subreprezentarea femeilor în științele exacte se datorează parțial „disponibilității diferite a aptitudinilor la nivel înalt”, precum și diferențelor de preferințe între bărbați și femei „neatribuibile socializării”. Unele profesoare prezente s-au simțit jignite și au trimis declarațiile sale unui reporter, sfidând regula confidențialității. Scandalul care a urmat a dus la un vot de neîncredere din partea facultății de la Harvard și, în cele din urmă, la demisia lui Summers.
Eseul susținea că nu era vorba doar de faptul că femeile l-au anulat pe președintele Harvard; ci că l-au anulat într-un mod profund feminin. Au apelat la argumente emoționale, nu la argumente logice. „Când a început să vorbească despre diferențe înnăscute de aptitudine între bărbați și femei, pur și simplu nu mai puteam respira, pentru că acest tip de prejudecată mă face să mă simt fizic rău”, a declarat Nancy Hopkins, biolog la MIT. Summers a făcut o declarație publică pentru a-și clarifica afirmațiile, apoi încă una și încă una, scuzele devenind tot mai insistente de fiecare dată. Experți au intervenit pentru a arăta că ceea ce spusese despre diferențele dintre sexe se încadra în curentul științific mainstream. Aceste apeluri raționale nu au avut niciun efect asupra isteriei colective.
Această anulare a fost feminină, argumenta eseul, pentru că toate anulările sunt feminine. „Cancel culture” este pur și simplu ceea ce fac femeile atunci când sunt suficient de numeroase într-o anumită organizație sau domeniu. Aceasta este teza Marii Feminizări, pe care același autor a dezvoltat-o ulterior într-o carte: tot ceea ce numiți „wokeness” este un simplu epifenomen al feminizării demografice.
Puterea explicativă a acestei teze simple era remarcabilă. Părea că dezvăluie secretele epocii în care trăim. Wokeness nu este o ideologie nouă, nici o derivație a marxismului, nici rezultatul deziluziei post-Obama. Este pur și simplu aplicarea unor tipare comportamentale feminine asupra instituțiilor în care femeile au fost puțin reprezentate până recent. Cum de nu am văzut asta mai devreme?
Poate pentru că, asemenea majorității oamenilor, consider feminizarea un fenomen din trecut, anterior nașterii mele. Când ne gândim la femeile din profesia juridică, de exemplu, ne gândim la prima femeie admisă la o facultate de drept (1869), la prima femeie care a pledat în fața Curții Supreme (1880) sau la prima judecătoare a Curții Supreme (1981).
Un punct de cotitură mult mai important este momentul în care facultățile de drept au devenit majoritar feminine, lucru care s-a întâmplat în 2016, sau când asociații din marile firme de avocatură au devenit majoritar femei, în 2023. Când Sandra Day O’Connor a fost numită la Curtea Supremă, doar 5% dintre judecători erau femei. Astăzi, femeile reprezintă 33% dintre judecătorii din America și 63% dintre cei numiți de președintele Joe Biden.
Aceeași traiectorie se regăsește în multe profesii: o generație pionieră de femei în anii ’60 și ’70; o creștere a reprezentării feminine în anii ’80 și ’90; iar paritatea de gen, cel puțin în cohortele tinere, atinsă în anii 2010 sau 2020. În 1974, doar 10% dintre reporterii New York Times erau femei. Redacția New York Times a devenit majoritar feminină în 2018, iar astăzi ponderea femeilor este de 55%.
Facultățile de medicină au devenit majoritar feminine în 2019. Femeile au devenit majoritare în rândul forței de muncă cu studii superioare la nivel național tot în 2019. Femeile au devenit majoritare în rândul cadrelor didactice universitare în 2023. Nu sunt încă majoritare în rândul managerilor din America, dar ar putea deveni în curând, având în vedere că reprezintă deja 46%. Cronologia corespunde: wokeness a apărut aproximativ în același timp în care multe instituții importante au trecut demografic de la majoritate masculină la majoritate feminină.
Se potrivește și substanța fenomenului. Tot ceea ce asociați cu woke implică prioritizarea a ceea ce este perceput drept feminin în detrimentul a ceea ce este perceput drept masculin: empatia în locul raționalității, siguranța în locul riscului, coeziunea în locul competiției. Alți autori care au propus versiuni proprii ale tezei Marii Feminizări, precum Noah Carl sau Bo Winegard și Cory Clark, care au analizat efectele feminizării în mediul academic, prezintă date din sondaje care indică diferențe de valori politice între sexe. Un sondaj a arătat, de exemplu, că 71% dintre bărbați considerau protejarea libertății de exprimare mai importantă decât menținerea unei societăți coezive, în timp ce 59% dintre femei afirmau contrariul.
Diferențele relevante nu țin atât de indivizi, cât de grupuri. Indivizii sunt unici și întâlnești frecvent excepții care infirmă stereotipurile, însă grupurile de bărbați și femei manifestă diferențe consistente. Statistic, acest lucru este logic. O femeie aleatorie poate fi mai înaltă decât un bărbat aleatoriu, dar este puțin probabil ca un grup de zece femei să aibă o înălțime medie mai mare decât un grup de zece bărbați. Cu cât grupul este mai mare, cu atât este mai probabil să reflecte mediile statistice.
Dinamica de grup feminină favorizează consensul și cooperarea. Bărbații își dau ordine unii altora; femeile pot doar sugera și convinge. Orice critică sau sentiment negativ, dacă trebuie exprimat, este îngropat sub straturi de complimente. Rezultatul unei discuții este mai puțin important decât faptul că discuția a avut loc și că toată lumea a participat. Cea mai importantă diferență între sexe în dinamica de grup privește atitudinea față de conflict: pe scurt, bărbații poartă conflictul deschis, în timp ce femeile își subminează sau ostracizează adversarii în mod indirect.
Bari Weiss, în scrisoarea sa de demisie de la New York Times, a descris cum colegii o numeau, în mesaje interne pe Slack, rasistă, nazistă și bigotă și — partea cea mai feminină — „colegii percepuți ca fiind prietenoși cu mine erau presați de ceilalți”. Weiss i-a propus la un moment dat unei colege de la secția de opinie să iasă la o cafea. Jurnalista, o femeie de culloare care scria frecvent despre rasă, a refuzat întâlnirea. Evident, aceasta însemna o încălcare a standardelor minime de profesionalism. Dar era și un comportament descris ca fiind tipic feminin.
Bărbații tind să compartimenteze mai bine decât femeile, iar curentul woke fost, în multe privințe, un eșec generalizat al compartimentării. În mod tradițional, un medic putea avea opinii politice, dar le considera separate de îndatoririle profesionale. Astăzi, într-un sistem medical mai feminizat, medicii poartă insigne și șnururi cu mesaje privind subiecte controversate, de la drepturile homosexualilor la Gaza. Au invocat chiar autoritatea profesiei pentru a susține cauze politice, cum s-a întâmplat când unii au afirmat că protestele Black Lives Matter pot continua în ciuda restricțiilor Covid, deoarece rasismul constituie o urgență de sănătate publică.
O carte care m-a ajutat să asamblez piesele de puzzle a fost Warriors and Worriers: The Survival of the Sexes de profesorul de psihologie Joyce Benenson. Ea teoretizează că bărbații au dezvoltat dinamici de grup optimizate pentru război, în timp ce femeile au dezvoltat dinamici de grup optimizate pentru protejarea urmașilor. Aceste obiceiuri, formate în negura preistoriei, explică de ce experimentatorii dintr-un laborator modern de psihologie, într-un studiu citat de Benenson, au observat că un grup de bărbați cărora li s-a dat o sarcină se vor „lupta pentru timpul de vorbire, vor fi în dezacord zgomotos” și apoi vor „transmite veseli o soluție experimentatorului”. Un grup de femei căruia i s-a dat aceeași sarcină se va „interesa politicos de mediile personale și relațiile celorlalte... însoțite de mult contact vizual, zâmbete și respectarea rândului la vorbire”, acordând „puțină atenție sarcinii pe care experimentatorul a prezentat-o”.
Scopul războiului este de a soluționa disputele între două triburi, dar funcționează doar dacă pacea este restabilită după ce disputa este rezolvată. Bărbații au dezvoltat, prin urmare, metode de reconciliere cu oponenții și de a învăța să trăiască în pace cu oameni cu care se luptau ieri. Femelele, chiar și în speciile de primate, sunt mai lente în a se reconcilia decât masculii. Asta pentru că conflictele femeilor erau tradițional în interiorul tribului, pentru resurse limitate, urmând să fie rezolvate nu prin conflict deschis, ci prin competiție ascunsă cu rivalele, fără un final clar.
Toate aceste observații s-au potrivit cu observațiile mele despre wokeness, dar curând fiorul bucuriei de a descoperi o nouă teorie a lăsat loc unei senzații de gol în stomac. Dacă wokeness-ul este într-adevăr rezultatul Marii Feminizări, atunci erupția de nebunie din 2020 a fost doar un mic eșantion din ceea ce rezervă viitorul. Imaginați-vă ce se va întâmpla pe măsură ce bărbații rămași vor ieși la pensie din aceste profesii care modelează societatea, iar generațiile mai tinere, mai feminizate, vor prelua controlul deplin.
„Staff-ul New York Times a devenit majoritar feminin în 2018.” „Statul de drept nu va supraviețui transformării profesiei juridice într-una majoritar feminină.”
Amenințarea reprezentată de wokeness poate fi mare sau mică, în funcție de industrie. Este trist că departamentele de engleză sunt toate feminizate acum, dar viața de zi cu zi a majorității oamenilor nu este afectată de asta. Alte domenii contează mai mult. S-ar putea să nu fiți jurnalist, dar trăiți într-o țară în care ceea ce se scrie în New York Times determină ceea ce este acceptat public ca fiind adevărul. Dacă Times devine un loc unde consensul de grup poate suprima fapte nepopulare (mai mult decât o face deja), asta afectează fiecare cetățean.
Domeniul care mă sperie cel mai mult este dreptul. Cu toții depindem de un sistem juridic funcțional și, ca să fiu directă, statul de drept nu va supraviețui transformării profesiei juridice într-una majoritar feminină. Statul de drept nu înseamnă doar a scrie reguli. Înseamnă a le respecta chiar și atunci când generează un rezultat care te mișcă emoțional sau contravine instinctului tău despre care parte este mai demnă de simpatie.
Un sistem juridic feminizat ar putea semăna cu tribunalele Title IX pentru agresiuni sexuale din campusurile universitare, înființate în 2011 sub președintele Obama. Acele proceduri erau guvernate de reguli scrise și, deci, tehnic se putea spune că operau sub statul de drept. Dar le lipseau multe dintre garanțiile pe care sistemul nostru juridic le consideră sacre, cum ar fi dreptul de a-ți confrunta acuzatorul, dreptul de a ști de ce crimă ești acuzat și conceptul fundamental că vinovăția ar trebui să depindă de circumstanțe obiective cunoscute de ambele părți, nu de cum se simte o parte față de un act în retrospectivă. Aceste protecții au fost abolite deoarece oamenii care au făcut aceste reguli simpatizau cu acuzatorii, care erau în mare parte femei, și nu cu acuzații, care erau în mare parte bărbați.
Aceste două abordări ale legii s-au ciocnit vizibil în audierile de confirmare ale lui Brett Kavanaugh. Poziția masculină a fost că, dacă Christine Blasey Ford nu poate furniza nicio dovadă concretă că ea și Kavanaugh au fost vreodată în aceeași cameră, acuzațiile ei de viol nu pot fi lăsate să-i distrugă viața. Poziția feminină a fost că răspunsul ei emoțional evident era în sine un fel de credibilitate pe care comisia Senatului trebuie să o respecte.
Dacă profesia juridică devine majoritar feminină, mă aștept să văd etosul tribunalelor Title IX și al audierilor Kavanaugh răspândindu-se. Judecătorii vor îndoi regulile pentru grupurile favorizate și le vor aplica riguros grupurilor defavorizate, așa cum se întâmplă deja într-o măsură îngrijorătoare. Era posibil să crezi, în 1970, că introducerea femeilor în număr mare în profesia juridică va avea doar un efect minor. Această credință nu mai este sustenabilă. Schimbările vor fi masive.
Destul de ciudat, ambele părți ale spectrului politic sunt de acord cu privire la care vor fi acele schimbări. Singura dezacord este dacă ele vor fi un lucru bun sau un lucru rău. Dahlia Lithwick își deschide cartea Lady Justice: Women, the Law, and the Battle to Save America cu o scenă de la Curtea Supremă din 2016, în timpul argumentelor orale asupra unei legi a avortului din Texas. Cele trei judecătoare, Ginsburg, Sotomayor și Kagan, „au ignorat limitele formale de timp, vorbind exuberant peste colegii lor bărbați”. Lithwick a celebrat acest lucru ca pe o „explozie de putere feminină judiciară îmbuteliată” care „a oferit Americii o privire asupra a ceea ce ar fi putut însemna paritatea reală de gen sau cvasiparitatea pentru viitoarele femei din instituțiile juridice americane puternice”.
Lithwick le laudă pe femei pentru atitudinea lor ireverențioasă față de formalitățile legii, care, la urma urmei, au luat naștere într-o eră a opresiunii și a supremației albe. „Sistemul juridic american a fost fundamental o mașină construită pentru a avantaja bărbații albi cu proprietăți”, scrie Lithwick. „Dar e singurul lucru pe care îl avem și lucrezi cu ce ai.” Cei care privesc legea ca pe o relicvă patriarhală se poate aștepta să o trateze instrumental. Dacă acel etos ajunge să predomine în întregul nostru sistem juridic, atunci aparențele vor arăta la fel, dar va fi avut loc o revoluție.
Marea Feminizare este cu adevărat fără precedent. Alte civilizații le-au dat femeilor votul, le-au acordat drepturi de proprietate sau le-au lăsat să moștenească tronurile imperiilor. Nicio civilizație din istoria omenirii nu a experimentat vreodată lăsarea femeilor să controleze atâtea instituții vitale ale societății noastre, de la partide politice la universități și până la cele mai mari afaceri. Chiar și acolo unde femeile nu dețin funcțiile de vârf, femeile dau tonul în aceste organizații, astfel încât un CEO bărbat trebuie să opereze în limitele stabilite de vicepreședintele său de resurse umane. Presupunem că aceste instituții vor continua să funcționeze în aceste circumstanțe complet inedite. Dar pe ce se bazează această presupunere?
Problema nu este că femeile sunt mai puțin talentate decât bărbații sau chiar că modurile feminine de interacțiune sunt inferioare în vreun sens obiectiv. Problema este că modurile feminine de interacțiune nu sunt potrivite pentru îndeplinirea obiectivelor multor instituții majore. Poți avea un mediu academic majoritar feminin, dar acesta va fi (așa cum sunt deja departamentele majoritar feminine din universitățile de azi) orientat spre alte scopuri decât dezbaterea deschisă și căutarea neîngrădită a adevărului. Și dacă mediul tău academic nu caută adevărul, la ce e bun? Dacă jurnaliștii tăi nu sunt individualiști țepoși cărora nu le pasă dacă alienează oamenii, la ce sunt buni? Dacă o afacere își pierde spiritul de aventură și devine o birocrație feminizată, concentrată pe interior, nu va stagna?
Dacă Marea Feminizare reprezintă o amenințare la adresa civilizației, întrebarea este dacă putem face ceva în privința asta. Răspunsul depinde de motivul pentru care crezi că s-a produs în primul rând. Sunt mulți oameni care cred că Marea Feminizare este un fenomen natural. Femeilor li s-a dat în sfârșit șansa de a concura cu bărbații și s-a dovedit că sunt pur și simplu mai bune. De aceea sunt atât de multe femei în redacțiile noastre, conducând partidele noastre politice și gestionând corporațiile noastre.
Ross Douthat a descris acest mod de gândire într-un interviu anul acesta cu Jonathan Keeperman, alias „L0m3z”, un editor de dreapta care a ajutat la popularizarea termenului „the longhouse” (casa lungă) ca metaforă pentru feminizare. „Bărbații se plâng că femeile îi asupresc. Nu este 'longhouse' doar o scânceală lungă, masculină, despre eșecul de a concura adecvat?” a întrebat Douthat. „Poate ar trebui să taci și să concurezi efectiv pe terenul pe care îl avem în America secolului XXI?”
Asta cred feministele că s-a întâmplat, dar se înșală. Feminizarea nu este un rezultat organic al femeilor care îi depășesc pe bărbați prin competiție. Este un rezultat artificial al ingineriei sociale și, dacă luăm degetul de pe cântar, se va prăbuși în decurs de o generație.
Cea mai evidentă greutate de pe cântar este legea anti-discriminare. Este ilegal să angajezi prea puține femei la compania ta. Dacă femeile sunt subreprezentate, în special în managementul superior, asta e un proces care stă să înceapă. Ca urmare, angajatorii le oferă femeilor locuri de muncă și promovări pe care altfel nu le-ar fi primit, pur și simplu pentru a-și menține numărul sus.
Este rațional pentru ei să facă asta, deoarece consecințele eșecului pot fi grave. Texaco, Goldman Sachs, Novartis și Coca-Cola se numără printre companiile care au plătit înțelegeri de ordinul sutelor de milioane ca răspuns la procesele care acuzau părtinire împotriva femeilor în angajări și promovări. Niciun manager nu vrea să fie persoana care a costat compania sa 200 de milioane de dolari într-un proces de discriminare de gen.
Legea anti-discriminare cere ca fiecare loc de muncă să fie feminizat. Un caz de referință din 1991 a stabilit că posterele cu fete pe pereții unui șantier naval constituiau un mediu ostil pentru femei, iar acel principiu s-a extins pentru a cuprinde multe forme de conduită masculină. Zeci de companii din Silicon Valley au fost lovite de procese care acuzau „cultura de frăție” (frat boy culture) sau „cultura toxică a fraților”, iar o firmă de avocatură specializată în aceste procese se laudă cu înțelegeri variind de la 450.000 la 8 milioane de dolari.
Femeile își pot da în judecată șefii pentru că conduc un loc de muncă care seamănă cu asociatie de barbati, dar bărbații nu pot da în judecată când locul lor de muncă seamănă cu o grădiniță Montessori. În mod natural, angajatorii înclină spre a face biroul mai „soft”. Deci, dacă femeile prosperă mai mult în locul de muncă modern, este asta într-adevăr pentru că îi depășesc pe bărbați? Sau pentru că regulile au fost schimbate pentru a le favoriza?
Multe pot fi deduse din modul în care feminizarea tinde să crească în timp. Odată ce instituțiile ating un raport de 50-50, ele tind să treacă de paritatea de gen și să devină din ce în ce mai feminine. Din 2016, facultățile de drept au devenit un pic mai feminine în fiecare an; în 2024, erau 56% feminine. Psihologia, odinioară un domeniu predominant masculin, este acum copleșitor de feminină, cu 75% din doctoratele în psihologie mergând către femei. Instituțiile par să aibă un punct critic, după care devin din ce în ce mai feminizate.
Asta nu arată femeile depășindu-i pe bărbați. Arată femeile alungându-i pe bărbați prin impunerea normelor feminine asupra instituțiilor anterior masculine. Ce bărbat vrea să lucreze într-un domeniu în care trăsăturile sale nu sunt binevenite? Ce student absolvent cu respect de sine ar urma o carieră în mediul academic când colegii săi îl vor ostraciza pentru că își exprimă dezacordurile prea direct sau susține o opinie controversată?
În septembrie, am ținut un discurs la conferința Național Conservatorismului în spiritul eseului de mai sus. Am fost îngrijorată să propun teza Marii Feminizări într-un forum atât de public. Este încă controversat, chiar și în cercurile conservatoare, să spui că sunt prea multe femei într-un anumit domeniu sau că femeile în număr mare pot transforma instituțiile dincolo de orice recunoaștere, în moduri care le fac să înceteze să mai funcționeze bine. M-am asigurat să-mi exprim argumentul în cel mai neutru mod posibil. Spre surprinderea mea, răspunsul a fost copleșitor. În câteva săptămâni, videoclipul discursului a strâns peste 100.000 de vizualizări pe YouTube și a devenit unul dintre cele mai vizionate discursuri din istoria conferinței.
Este bine că oamenii sunt receptivi la argument, deoarece fereastra noastră pentru a face ceva în privința Marii Feminizări se închide. Există indicatori avansați și indicatori întârziați ai feminizării, iar noi suntem în prezent în etapa intermediară, când facultățile de drept sunt majoritar feminine, dar tribunalul federal este încă majoritar masculin. În câteva decenii, schimbarea de gen va fi ajuns la concluzia sa naturală. Mulți oameni cred că wokeness-ul s-a terminat, ucis de „vibe shift”, dar dacă wokeness-ul este rezultatul feminizării demografice, atunci nu se va termina niciodată atâta timp cât demografia rămâne neschimbată.
Ca femeie, sunt recunoscătoare pentru oportunitățile pe care le-am avut de a urma o carieră în scris și editare. Din fericire, nu cred că rezolvarea problemei feminizării ne cere să închidem uși în fața femeilor. Trebuie pur și simplu să restabilim reguli echitabile. Chiar acum avem un sistem nominal meritocratic în care este ilegal ca femeile să piardă. Să facem angajarea meritocratică în substanță, nu doar în nume, și vom vedea cum se așază lucrurile. Să fie legal să ai din nou o cultură de birou masculină. Să eliminăm dreptul de veto al „doamnei de la HR”. Cred că oamenii vor fi surprinși să descopere cât de mult din feminizarea noastră actuală este atribuibilă schimbărilor instituționale precum apariția departamentelor de resurse umane, care au fost aduse de schimbări legale și pe care schimbările legale le pot inversa.
Pentru că, la urma urmei, nu sunt doar o femeie. Sunt, de asemenea, cineva cu multe opinii dezagreabile, căruia îi va fi greu să prospere dacă societatea devine mai aversă la conflict și condusă de consens. Sunt mamă de fii, care nu își vor atinge niciodată potențialul maxim dacă trebuie să crească într-o lume feminizată. Sunt – cu toții suntem – dependentă de instituții precum sistemul juridic, cercetarea științifică și politica democratică ce susțin modul de viață american, și vom suferi cu toții dacă acestea încetează să mai îndeplinească sarcinile pentru care au fost concepute.
Helen Andrews' provocative thesis: The rise of "wokeness" in 2020 wasn't random mass hysteria — it was institutions becoming majority-female for the first time.
— Camus (@newstart_2024) February 21, 2026
In this 2:32 clip she argues:
- Women tend to prioritize consensus, relationships, and keeping everyone happy
-… pic.twitter.com/fdexU0QOHD
