La începutul lui septembrie 2025, chestiunea garanțiilor de securitate pentru Ucraina a redevenit centrală în dezbaterea europeană și internațională. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, presiunile lui Volodimir Zelenski și inițiativele europene conduse de Emmanuel Macron și Ursula von der Leyen au adus în prim-plan ideea unei „coaliții a voluntarilor”. Dar în spatele declarațiilor grandilocvente, divergențele dintre europeni, refuzul americanilor de a se angaja direct și opoziția fermă a Rusiei arată fragilitatea unei construcții mai degrabă simbolice decât reale. De la riscul unei cobeligeranțe directe până la lipsa de consens în capitalele europene, întregul proiect pare mai degrabă să reflecte slăbiciunea politică a Europei decât forța ei de acțiune, scrie o analiză semnată de fostul ministru francez Pierre Lellouche în Le Figaro
Volodimir Zelenski are dreptate să ceară garanții de securitate pentru perioada de după război. Țara sa a plătit scump pentru a înțelege necesitatea acestora. La proclamarea independenței, la sfârșitul lui 1991, Ucraina mai avea în posesie 5000 de arme nucleare moștenite de la fosta URSS. Sub presiunea combinată a Rusiei și a Statelor Unite, conducătorii ucraineni de atunci au acceptat, trei ani mai târziu, nu fără reticențe, să repatrieze aceste arme în Rusia, considerată stat succesor al URSS, și să adere la Tratatul de Neproliferare. Toate acestea, în schimbul unor „garanții de securitate” oferite de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, stipulate în așa-numitul Memorandum de la Budapesta din 1994. Am publicat în anexă la cartea mea Engrenages scrisoarea lui François Mitterrand care aducea această garanție: ea încape într-un singur paragraf, un limbaj vag, fără nicio obligație concretă. Douăzeci de ani mai târziu, odată cu anexarea Crimeei și începutul războiului din Donbas, ucrainenii au descoperit că aceste faimoase garanții cântăreau mai puțin decât hârtia pe care fuseseră redactate…
Anul 2025 aduce cu sine revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, reluarea unui dialog americano-rus privind încheierea războiului, precum și cererile repetate ale lui Zelenski și ale partenerilor săi europeni pentru un armistițiu rapid. O dată în plus, problema garanțiilor de securitate redevine centrală. Cum ne putem asigura că pacea va fi de această dată solidă și durabilă? Și, așa cum spunea Jacques Bainville acum un secol despre Tratatul de la Versailles, cum evităm ca „chirurgii” de azi să închidă rana lăsând infecția în interior? Problema garanțiilor este de o rară complexitate și sursă a unei confuzii care nu face decât să crească prin înmulțirea summiturilor din ultimele luni, impulsionate în special de președintele Macron și de omologul său britanic, Starmer. Să încercăm să lămurim lucrurile.
În teorie, cea mai bună garanție ar fi, fără îndoială, integrarea Ucrainei în NATO: ar beneficia astfel de protecția europenilor și mai ales a americanilor prin celebrul articol 5 al Cartei Atlantice. Din acest motiv, ucrainenii au înscris în Constituție dorința lor de a adera la NATO. Numai că practica este cu totul alta. Rușii, mai întâi, au văzut întotdeauna în asta un casus belli, așa cum înțeleseseră încă din 2008 Nicolas Sarkozy și Angela Merkel, la summitul NATO de la București. Cât despre americani, de la Clinton până la George W. Bush Jr. au fost partizani ai extinderii, dar ulterior și-au schimbat poziția. Obama, Biden și Trump s-au pronunțat clar împotriva aderării Ucrainei la NATO, de teama de a fi atrași într-un război nuclear cu Rusia. Trump adaugă acum un refuz absolut de a trimite vreun soldat american pe sol ucrainean, inclusiv în cadrul unui acord de pace. Este deci nevoie de altceva decât articolul 5.
Așteptarea unui acord de pace aprobat de Rusia ar fi în același timp iluzorie și contraproductivă, întrucât Moscova ar avea interesul să prelungească războiul la nesfârșit.
Aici intervine creativitatea proverbială a președintelui Macron. În februarie 2024, în fața deteriorării situației militare după eșecul contraofensivei ucrainene din iunie 2023, el avansează ideea desfășurării unor contingente franceze și europene pe teritoriul ucrainean. Dar înainte sau după un acord de pace? Unii, precum Macron în 2024 (deși între timp și-a schimbat poziția) sau actualul secretar general al NATO, susțin că nu Rusia este cea care trebuie să autorizeze o asemenea garanție. Potrivit lui Mark Rutte, Putin nu este „nimic mai mult decât guvernatorul Texasului”. De ce ar trebui să fim intimidați? În viziunea lui Rutte, ar fi suficient ca Zelenski să ceară europenilor să intervină pentru ca aceștia să-și trimită trupele în interiorul Ucrainei. În plus, așteptarea unui acord de pace cu aprobarea Rusiei ar fi atât iluzorie, cât și contraproductivă, deoarece Moscova ar fi stimulată să continue războiul la nesfârșit. După susținătorii acestei teze, o implicare militară a Europei în Ucraina chiar de acum ar accelera pacea, nu ar întârzia-o.
O asemenea poziție de principiu este, în mod firesc, indiscutabilă din punct de vedere juridic: Ucraina este un stat suveran, care are dreptul de a solicita ajutorul partenerilor săi europeni, iar aceștia pot, la rândul lor, în mod suveran, să decidă trimiterea forțelor lor pe teritoriul ucrainean. Problema este că acest raționament este perfect iresponsabil în fapt, întrucât i-ar conduce pe europeni și, odată cu ei, pe NATO, din care fac parte, la intrarea directă în stare de război cu Rusia. Dintr-o „forță de reasigurare” s-ar transforma într-o forță de cobeligeranță. Nu cred că cineva este de acord cu această poziție. Macron însuși a constatat-o rapid, în februarie 2024: Washingtonul și Berlinul, în special, nici nu au vrut să audă de așa ceva.
Cealaltă opțiune este de a considera că această garanție ar fi pusă în aplicare doar după încheierea unui acord de pace. Aceasta este, de altfel, poziția actuală a președintelui francez, exprimată cu ocazia summitului de la Paris al „coaliției voluntarilor”, din 4 septembrie. Potrivit lui Emmanuel Macron, 26 dintre cele 35 de țări „voluntare” ar fi dispuse să angajeze forțe militare pe uscat, pe mare sau în spațiul aerian ucrainean. Aceste forțe ar urma să fie desfășurate imediat, spune domnul Macron, odată cu încheierea acordului. Foarte bine. Dar cu o condiție, încă neîndeplinită până în prezent: ca americanii și rușii să cadă ei înșiși de acord asupra unei prezențe europene în interiorul Ucrainei și ca aceasta să facă parte din acordul de pace. Pentru ruși, o asemenea eventualitate rămâne, până acum, inacceptabilă. Pentru ei, acest război a avut drept obiectiv să împiedice Ucraina să se alăture Occidentului, devenind membră NATO. Aceasta este cauza fundamentală a conflictului. Prin urmare, este greu de imaginat că mâine vor accepta ca englezii, francezii și alte state membre NATO să intre în Ucraina, ceea ce ar echivala cu intrarea NATO pe fereastră. Putin nu va accepta acest lucru și chiar a anunțat că va considera drept inamic orice forță europeană desfășurată în Ucraina.
Pe partea americană, nu există nicio opoziție față de o eventuală intervenție europeană. Până la urmă, „este o chestiune europeană”, după cum repetă Trump. Dar fără ei. Or, fără sprijinul efectiv al Statelor Unite, este greu de imaginat cum o asemenea garanție ar putea deveni realitate, mai ales împotriva voinței rușilor. Fără aceasta „plasă de siguranță”, „garanția garanției”, ca să spunem așa — adică un sprijin operațional și substanțial din partea SUA, aerian, logistic și în materie de informații — contingentele europene, oricum modeste (se vorbește de 15.000, cel mult 20.000 de oameni, în condițiile în care linia frontului, de 1.200 km, numără un milion de soldați) nu ar putea fi desfășurate. Deocamdată, Trump, presat de europeni, spune că e dispus „să coopereze și să dea o mână de ajutor”, dar cum anume și mai ales până unde, rămâne neclar. Nu e sigur că prezența consilierului personal al lui Donald Trump, Steve Witkoff, la Paris, nici videoconferința cu Trump însuși în timpul summitului din 4 septembrie, au clarificat politica americană, mai ales în momentul în care Pentagonul anunțase chiar în acea zi suprimarea unui buget de un miliard de dolari destinat țărilor cele mai expuse Rusiei, și anume statelor baltice.
Cât despre gherila verbală împotriva lui Putin („capcaun”, „amenințare existențială” etc.), e greu de văzut cum o asemenea retorică ar putea ajuta Europa să-și găsească locul la masa negocierilor.
La aceste incertitudini se adaugă și cea a opiniei publice europene, ea însăși foarte divizată, ba chiar de-a dreptul ostilă. În Germania, cancelarul Merz pune trei condiții pentru o eventuală participare militară la o misiune de garantare în Ucraina: în primul rând, ca americanii să participe și ei; în al doilea rând, ca Bundestagul să aprobe (iar SPD, membru al coaliției de guvernare, este împotrivă); și, în al treilea rând, ca rușii să fie implicați în această negociere, ceea ce înseamnă că ar accepta prezența europeană în cadrul unui acord de pace. Refuzul este și mai clar în Italia, care exclude orice participare la sol, Polonia aflându-se pe aceeași linie.
„Suntem pregătiți”, au proclamat într-un glas Macron și președinta Comisiei, Ursula von der Leyen. Cea din urmă se împăunează și se visează șef de război, fără a avea însă vreo atribuție și cu atât mai puțin legitimitatea necesară. Primul este încurcat într-o situație politică internă inextricabilă, pe care singur a creat-o, și nu reușește nici măcar să-și treacă bugetul, după cum scrie malițios Financial Times, în timp ce presa italiană ironizează „Franța, marele bolnav aflat la terapie intensivă”... și pe „micul Napoleon îndatorat” al ei.
Că Franța — sau Anglia — caută să obțină măcar un loc la masa negocierilor privind Ucraina, pentru a evita un „târg” ruso-american făcut peste capul lor, nu este nimic mai firesc și chiar necesar, de vreme ce viitorul Ucrainei privește securitatea întregii Europe. Însă nu e sigur că povestea garanțiilor de securitate, așa cum sunt ele concepute acum, este calea cea mai bună pentru a ajunge acolo. Plecăciunile succesive în fața lui Trump, de la Biroul Oval până la capitularea comercială din Scoția, n-au făcut decât să scoată în evidență neputința acestor așa-ziși voluntari. Iar în privința gherilei verbale împotriva lui Putin („ogru”, „amenințare existențială” etc.), e greu de văzut cum o asemenea retorică ar putea ajuta Europa să-și găsească locul la masa negocierilor. Obsequiozitate nedemnă pe de o parte, agresivitate inutilă pe de altă parte — astfel, liderii noștri n-au făcut decât să abdice de la rolul de mediatori ai păcii, pe care ar fi trebuit să și-l asume, lăsându-l exclusiv americanilor. În diplomație, acest „și una, și alta” se traduce prin fiasco.
