Membrii Parlamentului European au votat pe 21 ianuarie 2026 să trimită dosarul UE-Mercosur la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), solicitând judecătorilor să verifice compatibilitatea acordului cu tratatele și, mai ales, soliditatea temeiului său juridic.
În bula de la Bruxelles, nervii s-au încordat imediat. Politica comercială rămâne unul dintre puținele domenii în care piața unică are încă o pondere reală la nivel global și în care uniunea celor 27 poate încă revendica în mod credibil o „valoare adăugată europeană” incontestabilă. Atingeți acea pârghie și mașina tehnocratică începe să scârțâie.
Pachetul UE-Mercosur este un acord mixt de „nouă generație”. Capitolele sale comerciale se află în centrul competenței exclusive a UE, exercitată de Comisie; dispozițiile sale politice mai largi sunt comune și, prin urmare, intră și în competența statelor membre. Arhitectura este convenabilă într-o cultură foarte eurocratică a Bruxelles-ului: accelerează unde poți, ocolește unde vrei și apoi promite aplicarea provizorie pentru a nu „pierde impulsul”. Ne putem întreba dacă această complexitate i-a orbit pe deputații europeni care voiau să muște, dar s-au mulțumit să latre.
Și aici Bruxelles-ul a găsit o soluție ingenioasă, iar Curtea de Justiție din Luxemburg a furnizat logica care o face posibilă. Gândiți-vă la acordurile comerciale ca la un tren lung. Unele vagoane sunt „comerț pur”: vânzarea de mașini, mașini, produse chimice către țări terțe. Alte vagoane sunt „politică”: cine decide disputele, cât de departe ajung regulile, ce puteri păstrează statele membre și cât din limbajul „maternității și plăcintei cu mere” al responsabilității corporative este menit să fie obligatoriu, mai degrabă decât decorativ. Mesajul Curții în Avizul 2/15 (16 mai 2017) a fost, în esență, că UE poate conduce singură vagonul comercial, dar dacă un acord începe să afecteze în mod semnificativ competențele naționale, statele membre trebuie să se alăture și ele.
Astfel, Comisia împarte din ce în ce mai mult un acord mare în două documente: o parte rapidă, „doar comercială”, pe care o poate pune în aplicare rapid, și o parte „mixtă”, mai lentă, care necesită ratificări naționale în aproximativ patruzeci de organisme parlamentare, dacă se iau în calcul parlamentele naționale și anumite parlamente regionale, inclusiv Valonia. Din punct de vedere juridic, pare o soluție ordonată. Din punct de vedere politic, pare o manevră de prestidigitație. Trenul rapid pleacă din gară în timp ce cetățenii și patruzeci de entități parlamentare încă își caută biletele, iar întrebările sensibile sunt lăsate deoparte cu un semn pe care scrie: „ne vom ocupa de asta mai târziu”. Birocrația eurocratică de la Bruxelles a învățat cum să avanseze acordul chiar și atunci când cele 27 de state membre nu au ajuns la un acord real asupra întregului acord.
Să fim clari, trimiterea către Curte pentru aviz nu este o lovitură de stat; este un act parlamentar prevăzut de tratate. Cu toate acestea, a fost realizată de o alianță contrară naturii – una care, pentru o dată, a slăbit cordonul sanitar – sub presiunea protestelor fermierilor, în mare parte francezi, uneori violente, chiar până la porțile Parlamentului European. Trimiterea a fost vândută, cu certitudine teatrală, ca o salvare eroică a agriculturii franceze. Nu este deloc așa. Agricultorii au vizat clădirea și ușa greșite și, mai important, au fost trădați chiar de oficialii aleși care pretind că îi protejează.
Iată adevărul incomod din spatele mesajului triumfal: sesizarea CJUE nu împiedică aplicarea provizorie imediată a elementelor comerciale incluse în acordul comercial provizoriu. Atunci de ce se sărbătorește cu atâta zgomot „eșecul Ursulei von der Leyen”? Pentru că povestea este satisfăcătoare din punct de vedere emoțional. Parlamentul UE „se opune” Comisiei; democrația „ripostează” împotriva Bruxelles-ului. Dar realitatea instituțională este mai rece; amintiți-vă de tren. Comisia rămâne actorul central în comerțul exterior. Ea primește un mandat de negociere de la statele membre, în cadrul Consiliului, și îl pune în aplicare cu o autonomie substanțială. Împărțirea acordului Mercosur în două părți – un pilon pur comercial de liber schimb și un pilon politic mai larg – a fost o alegere tactică a Comisiei, modelată de jurisprudența și doctrina Curții 2/2015 din 2017, acceptată de partenerii latino-americani și aprobată de statele membre. Parlamentul nu negociază. Nu este un scandal, ci sistemul.
Aici se dizolvă presupusa „victorie parlamentară” în procedură. Dacă deputații europeni ar fi dorit cu adevărat să oprească condițiile pe care le consideră dăunătoare pentru agricultura europeană, ar fi trebuit să urmeze logica politică până la capăt: să voteze moțiunea de cenzură împotriva Comisiei depusă de deputații europeni ai Rassemblement National și aliații lor. Cu toate acestea, cordonul sanitar îi constrânge pe cei care îl invocă.
Acesta îngheață baza comună a „marii coaliții” a lui von der Leyen, o majoritate dispusă să dramatizeze supravegherea, dar care nu dorește să impună sancțiuni. Și deoarece sesizarea Curții nu blochează aplicarea provizorie a pilonului comercial, rezervat exclusiv Comisiei, numai un vot de neîncredere ar fi oprit punerea în aplicare a normelor comerciale contestate. Din perspectiva agricultorilor, trădarea constă tocmai în faptul că votul de neîncredere nu a avut loc.
Acest episod expune o contradicție eurocratică familiară. Bruxelles vorbește limba responsabilității, dar preferă responsabilitatea în slow motion: după ce textul este stabilizat, după ce pachetul este semnat, după ce costurile politice sunt deja suportate. Supravegherea devine un moment ceremonial: bogat în simbolism, sărac în consecințe. Parlamentul, lipsit de volan, apelează la frâna de urgență. Dar frâna de urgență nu este o strategie, ci o ultimă soluție. Folosită prea târziu, încetinește trenul fără a-i schimba destinația.
Comisia Europeană, la rândul său, nu acționează în vid. Ea funcționează într-un sistem care tratează comerțul ca o competență exclusivă a UE, tocmai pentru a împiedica cele 27 de veto-uri naționale să paralizeze politica economică externă. Problema este de natură politică: atunci când cetățenii se simt expuși, când sectoarele se simt abandonate și când izbucnesc protestele, reflexul Uniunii este de a înlocui politica cu mecanica. Ea oferă monitorizare, limbaj de protecție, asigurări procedurale. Dă impresia de control, în timp ce alegerea de bază rămâne intactă.
În cele din urmă, asistăm la promovarea procedurilor ca fiind un act de curaj. Trimiterea la Curte este prezentată ca o lovitură dată, când de fapt este doar o întrebare pusă. Pilonul comercial poate încă să se miște; Comisia încă deține puterea; coaliția „protectoare” a evitat singura sancțiune care ar fi contat. Supraveghere, da. Curaj, nu. Și astfel „descoperă” eurocrația controlul: nu ca o garanție democratică, ci ca o perturbare a ceva ce trebuie îndurat, controlat și reformulat.
