Valpolicella, alt tărâm mirific al Italiei (1)

„Vreau să-i  fac o surpriză Mihaelei de ziua ei de naștere,  așa că vă invit  la Castelrotto, în octombrie! Va fi micul nostru secret italian”, ne-a  șoptit conspirativ prin iarnă Dan  și noi i-am promis că nu vom lipsi. „Castelrotto? Unde vine localitatea asta?” m-am arătat curios. „Lângă Verona, în Valpolicella”, am primit pe dată răspunsul și la ceasul sorocit, dimpreună cu prietenii, vreo douăzeci și  cinci la număr, am pornit într-acolo. Mi-am pus în geanta de umăr o cărțulie, s-o am pe drum, nu-i leac mai bun împotriva  plictiselii  !

„O carte mică,

N-am luat cu mine

Decât o carte subțire,

Așa, ca o viață de om.

M-am gândit c-o să mă doară spinarea,

C-o să mă doară    numele

Care o va căra”[1]...

N-am uitat nici  aspenterul, pilula recomandată   de un amic  medic. Brusc, mi-am amintit că, nu foarte demult,  Alain Cassels și Ray Moynihan și-au  intitulat sugestiv un volum - Vânzând boala. Cum ne transformă companiile farmaceutice pe toți în pacienți -, în nădejdea că ne vom dezmetici și vom înceta să ne îndopăm cu nasturi, vorba bunicii mele de la Islaz... Și tot cam atunci, Ovidiu Drugă  scria că „deşi reprezintă doar 5% din populaţia lumii, americanii primesc circa 50 % la sută din medicamentele prescrise anual pe glob”[2], iar 90% dintre ei suferă de hipertensiune arterială  ! Bașca nivelul ridicat de colesterol – aproximativ 40 de milioane de indivizi ! În schimb,  femeile  – aproape  jumătate – sunt diagnosticate cu disfuncţie sexuală.  Pricina ciudatei  și anxioasei stări rămâne un mister... Deocamdată, îmi țâșnește din memoria fecundă o remarcă lagerfeldiană: „Dacă aș fi rusoaică,  aș fi lesbiană: bărbații ruși nu sunt prea frumoși”[3].  Iar de-ar fi americancă ?...

Pe de altă parte, „Jean-Claude St-Onge, în cartea sa Reversul pilulei, susține că marile companii farmaceutice încearcă să ne inducă ideea că oricine simte la un moment dat o stare de rău e automat bolnav. Şi, bineînţeles, spune St-Onge, pentru fiecare boală există un medicament”[4]. Mda, câți bipezi planetari, cam  tot atâția  bolnavi, bleah, sinistră realitate !

Altcineva, Marton Winkler, în postfața la lucrarea lui Jorg Blech, Inventatorii de boli, nu se sfiește să ne dezvăluie că „dacă altădată puteam spera să găsim un tratament pentru fiecare boală, astăzi negustorii de sănătate par să-și dorească să găsească o boală pentru fiecare medicament fabricat. Manipulându-i pe membrii influenţi ai comunităţii medicale, lobby-urile industriei farmaceutice au modificat încet-încet limitele anumitor valori biologice (colesterol, tensiune arterială etc) pentru a creşte astfel numărul pacienţilor susceptibili de a fi trataţi. Pentru că a-i face pe niște oameni perfect sănătoși să creadă că trebuie să se îngrijească pe viață reprezintă pentru fabricanți o veritabilă rentă viageră”[5].  La naiba cu ticăloasa lor rentă viageră, dă-ne, Doamne, atâta sănătate încât să împingem la  faliment perfida mafie farmaceutică  !

Ne strângem în aerogara Otopeni și  parcă am întinerit, într-atât suntem de nerăbdători să hălăduim laolaltă prin țara macaronarilor. Glumim,  râdem ca școlarii  ce se pregătesc de tabără și, deodată, o voce abrazivă ne anunță  că începe îmbarcarea. În avion, la câteva scaune în spate, o tânără și-a lipit la piept odrasla de-o șchioapă. O soarbe din priviri și o dezmiardă tandru. Nu mai încape vreo îndoială, „lumea se sprijină pe mângâierea mamelor”... Habar n-am cui aparține cugetarea adâncă, profundă, însă acesta este adevărul fundamental al omenirii ! Da, fiindcă „iubirea mamei este  atotputernică,  primitivă, egoistă  și, în același  timp, dezinteresată. Ea  nu depinde de nimic”[6] ! Și câtă siguranță simțim la sânul ei, și cât răsfăț... Căci, „devenind mamă, femeia se privează pentru totdeauna  de dreptul de a fi slabă”[7]. Of, ce dor m-a podidit de mama  ! Cum altfel, cum să n-o port în  sufletu-mi de copil perpetuu?  Păi, „primul dar pe care ni-l oferă mama este viața, al doilea - iubirea, al  treilea - înțelegerea”[8]... Iar al patrulea,  adaug eu, dorul... Dorul de odoru-i...

Aterizăm  la Bergamo, iar de aici mai departe mergem cu microbuzul, aproape două ore, pe un traseu ce străbate nordul Italiei. Podgorii nemărginite  de vii și dealuri de-un verde viril, iar în zare, crestele Dolomiților.  „Brescia”, citesc pe un indicator rutier și devin nostalgic... „Brescia romena”, cu Mircea Lucescu,  Hagi, Sabău, Răducioiu, Mateuț,  o tempora... Orașul are un aer industrial, cu  destule blocuri, însă peisajul variat și tonic îl salvează de la monotonie. Ajungem la destinație, în Castelrotto  („Castelul rupt”, în graiul de la  Gurile Dunării), un sătuc  de o sută de norocoși, împrăștiați într-un  decor mirific. Coborâm în centru, lângă bisericuță, și  urcăm per pedes pe străduța pietruită, printre case din  alte vremuri. Intrăm în curtea pensiunii Castrum și, deodată, se deschide o panoramă de vis. De pe terasa locantei, situată în punctul  cel mai înalt al așezării demnă să fie inclusă în patrimoniul UNESCO, ai sub ochi o priveliște ce-ți taie respirația -  coline domoale, îmbrăcate în păduri și-n viță-de vie înșiruită  oriîncotro. Încropim planul întâlnirii și ne pitim de-o parte și de alta a ușii principale, astfel încât  sărbătorita să nu ne  bunghească. Și iese, și-i cântăm „La mulți ani !”, și ea se  holbează la noi ca la niște marțieni, și lăcrimează tremurândă, și țipă  euforică,  și ne îmbrățișează, și... ho, epilogul e lesne de anticipat, a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost,  nu mai compuneam  rândurile astea!

 Un fluture dansează complice deasupra  ghivecelor pline cu  o specie locală de mușcată și zău că „înainte de a-și strânge  aripile și  de-a se odihni în cupa unei flori (...) seamănă cu miniatura unei crucificări”[9]... Ca și noi, răstigniți între naștere și moarte...

Spre seară, participăm la o degustare de vin chiar în crama stabilimentului, gazdă fiindu-ne Ramona, o lugojancă vrednică și întreprinzătoare, căsătorită  cu Piero, proprietarul întregului complex, al cărui  logo  este „Il tempo e nostro amico !”. Nu întotdeauna, să nu-l slăvim în  exces, perfidul ! Așezați în bănci aidoma unor elevi cuminți, aflăm că Valpolicella reprezintă o  celebră zonă viticolă a provinciei Verona, iar vinul roșu are un renume mondial. Cică vinificația în regiune datează  cel puțin din vremea grecilor antici, numele „Valpolicella”  apărând încă pe la mijlocul secolului al XII-lea,  etimologic traducându-se, din latinescul vallis pulicellae,  prin „valea zăcămintelor fluviale”. Astăzi, economia zonei  se bazează în măsură covârșitoare pe producția de vin, de aceea și alintul de „perlă a Veronei”, în a cărei componență figurează  șapte comune: Pescantina, San Pietro in Cariano, Negrar, Marano di Valpolicella, Fumane , Sant'Ambrogio di Valpolicella și Sant'Anna d'Alfaedo. Ca fapt divers, în decembrie 2009, producția de vinuri de desert Amarone și recioto  a primit propriul statut separat „de denominazione di origine controllata e garantita” (DOCG). Denumirea recioto provine din vocabula locală recie  („spice”), iar  metoda de fabricare a acestui  sortiment a evoluat, incluzând  utilizarea ciorchinilor întregi de struguri. Deși recioto este de obicei dulce, cu niveluri accentuate  de zahăr rezidual, mustul poate fi lăsat să fermenteze complet uscat.

 De asemenea, majoritatea vinurilor produse aici sunt roșii și sunt obținute din cel mai distins soi de struguri al zonei, Corvina, cu o mare varietate: roșii corpolente,  dulci (de desert) și  spumante.  În plus, au  multe caracteristici similare cu  Beaujolais-ul francez și sunt adesea apreciate  pentru aroma lor de vișine acre, cele corpolente, Recioto și Amarone, atingând niveluri de alcool de 15-16%.  Pentru vinurile cu eticheta Valpolicella Superiore e nevoie de minimum un an de fermentație în butoaie de lemn întru atingerea  concentrației alcoolice de 12%.

La sfârșitul secolului al XX-lea, a apărut un nou soi de vin, ripasso (adică „repasat”). Prin această tehnică, tescovina din pielițele și semințele de struguri rezultată din fermentația recioto și Amarone este adăugată la lotul de vinuri Valpolicella pentru o perioadă de macerare prelungită. Sursa suplimentară de hrană pentru drojdia în fermentație stimulează nivelul de alcool și elimină  simultan taninuri suplimentare, glicerină și unii compuși fenolici care contribuie la complexitatea, aroma și culoarea produsului finit. O metodă alternativă este utilizarea strugurilor parțial uscați, în locul tescovinei, care conține mai puține  taninuri amare și chiar mai mulți compuși fenolici.

Amarone este unic în lumea vinului, își laudă marfa neguțătorii locali, grijulii să menționeze că  Valpolicella este o regiune cu climă rece, iar nivelurile de aciditate sunt de obicei menținute, acumularea de zahăr fiind mai lentă în viță. Strugurii destinați pentru Amarone sunt ultimii struguri recoltați, astfel încât mucegaiul și putregaiul să-i  prindă  cât mai copți posibil. Zaharurile din struguri  sunt apoi concentrate printr-un proces de uscare, în camere speciale, timp de trei-patru luni. În acest timp, prin îndepărtarea unei treimi din apă, strugurii se stafidesc, iar vinurile sunt apoi învechite în butoaie de lemn (din stejar slav ori francez) pe durata  mai multor ani, chiar și cinci, înainte de a fi lansate pe piață. În mod tradițional, butoaiele sunt mai vechi și în esență „neutre”, în sensul că nu conferă aromă sau taninuri lemnoase în exces,  dar, la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, unii producători au experimentat butoaiele noi, mai mici, de stejar, care elimină mai multă aromă  în vin.

În esență, Amaronele sunt vinuri bogate, corpolente, adesea comparate cu vinul de Porto, prin aromele  de  mocha, ciocolată neagră dulce-amăruie, stafide și smochine uscate. În restaurante, somelierii vor recomanda adesea asocieri de mâncare și vin pentru Amarone cu mâncăruri consistente și grele, cum ar fi fripturile de carne. Un sortiment clasic după cină este Amarone servit  cu nuci și brânză Parmigiano-Reggiano. Maestra vinurilor Mary Ewing-Mulligan a observat  că vinurile Amarone obținute din recolte favorabile au nevoie de obicei de aproximativ zece ani de învechire în sticlă astfel încât   aromele să se maturizeze, dezvoltarea lor continuând circa  douăzeci de ani ori mai mult.

Ptiu, drace, o artă întreagă, nu ca în Valahia, odinioară... Strugurii se culegeau la grămadă, erau aruncați în jgheab și un bărbat în putere îi pistosea cu tălpile goale, până ce nu mai rămâneau  decât ciorchinii. Lichidul se scurgea într-un butoi și cu asta, basta, hai noroc și bucurie, „să  bem ca să-i facem fericiți pe cei de acasă !”[10].  Numai că  vinul prindea miros de doagă și prin primăvară înflorea... A, prăștina se folosea la fabricarea țuicii în cazane improvizate,  o poșircă...

Gust din fiecare pahar cu lichid rubiniu, cu fereală (ce vă închipuiați?), fiindcă „vinul, interesul și  tortura dezleagă toate limbile”[11], însă eu doresc să  mi-o țin strașnic zălogită... Cum nu am cultura degustării, mă strecor afară, fascinat de splendoarea tablourilor ce   mi se înfățișează dimprejur.