Suntem în anii 1942-1943. Europa este în plin război mondial. Numărul morților nu mai contenește, Apocalipsa pare să se fi înstăpânit aici. Cu toate astea, Liviu Rebreanu circulă nestingherit în Germania, Austria, Croația, Finlanda, Suedia și Italia fără a consemna în jurnalul[1] pe care îl ține cu acribie un cuvințel despre atrocitățile comise prin zonele vizitate! Nimic, de parcă ar fi surd și orb! De parcă lumea nu se zbătea între viață și moarte ! În schimb, își notează fiecare sfanț cheltuit, cu o meticulozitate de funcționar mărunt de la administrația fiscală... A, și sumele primite pentru deplasare, unele astronomice în vremurile acelea de spaimă și sărăcie! Oriunde merge, ține conferințe, unde, desigur, discursurile sale cică electrizează auditoriul, motiv să se laude cu obscenă infatuare: „A fost foarte multă lume şi bună. Mi se spune că s-a refuzat cel puţin de două ori cât a fost. (…) Am citit-o relativ bine. A avut un efect puternic. Ascultată cu mare sfințenie, a fost mult aplaudată. Felicitări foarte numeroase”; „Mult succes”; „E cert că conferința place și impresionează”; „Pe urmă am vorbit, obișnuit, cred că bine după atenţia încordată ce m-a urmărit şi aplauzele furtunoase. A mai cântat apoi d. Keller din Schumann, iar la sfârşit alte aplauze pentru mine”; „Lumea foarte bună. Conferinţa pare a fi avut un efect extraordinar. Zeci de oameni au venit să se prezinte, să mă felicite, să-mi mulțumească. Consulul lăcrima de fericire şi mândrie”; „Apoi răspunsul meu care a fost aplaudat frenetic mai multe minute, după ce fusese întrerupt de aplauze. Am citit italieneşte”; „Conferinţa mea a impresionat. Se zice că ungurii au plecat demonstrative. Dar succesul a fost foarte mare. (…) La 9 seara sunt acasă. Bravo!” etc.
Culmea, deși foametea făcea ravagii pe Bătrânul Continent, Liviu Rebreanu se plânge adesea de meniurile servite ba în tren - „Am dat 1000 lei pentru niște fleacuri de mâncare. Singur în compartiment” -, ba în diversele restaurante - „(...) masa în hotel cu Seleș, destul de slabă” sau „masa la hotel, prost”; „nici cu odaia nu-s mulțumit - n-are baie”...; „La 10,1/4 am luat altă masă proastă. Mi-am schimbat camera pe una cu baie” !... Timp în care gazdele, cu osebire nemții, îi vâră în buzunar teancuri de mărci - „Între timp, dr. Henning vine cu socoteli şi program şi-mi mai dă 730 mărci, în total 1 030 mărci pentru onorarii şi întreținere, plus biletul de tren plătit până acasă, rămânând să-mi mai plătească trenul de la Bucureşti la Berlin”; „Și acest tren arhiplin. Am găsit totuși loc și chiar am putut să dorm, deși patru pe bancă”. Iar norocosul cutreieră prin magazine în căutarea de lucruri scumpe: „La 12,1/2 la Legaţie cu d-na Lazu pentru 2 vulpi şi 4 nurci, care să mi le cumpere şi trimită ea la Bucureşti împreună cu Seleş. Puşcariu îi dă 1 000 mărci clearing, pentru care voi plăti la Bucureşti 60 000 lei d-nei Puşcariu. Cu ataşatul comercial Germănescu aranjez să-mi pot lua banii germani prin clearing, ceea ce se face şi-i voi avea la Banca Naţională” sau „am luat 2 vulpi platinate splendide (1 650 mărci), apoi diverse parfumuri, pudre etc (circa 400 mărci). Am trecut pe la (un) depozit de mașini - n-am găsit nimic interesant” ori „am cumpărat pentru Fanny [şi] Puia: 4 m şantung alb mătase, 4 m catifea maron, 4 m jerseu mătase negru și 9 perechi ciorapi mătase”; „am cumpărat pentru Fanny lingerie de 3 600 lire şi 12 ciorapi cu 720 lire, foarte bune toate”; „dimineaţă am mai trecut pe la Propagandă pentru bani. De la Tatu la Nicolaide, apoi la Marcu și iar înapoi. Mi s-au dat câte 4 000 lei pe 15 zile, adică 60 000 lei plus alţi 60 000 lei, în coroane suedeze la Stockholm. Am cerut să mai transfer de la mine încă 60 000 lei. S-au făcut formele - Negrea va vărsa mâine bani și se va transmite acreditivul telegrafic. Pentru rest mi se spune că s-a făcut transferul, încât la Stockholm voi găsi banii”; „în sfârşit, la 2 am plecat la aerodrom, unde Valahu m-a părăsit neavând voie să intre. I-am lăsat 450 mărci. Din acestea trebuie să plătească 262 mărci d-nei Hodoş, care mi-a şi cumpărat parfumuri şi pudre. Am luat cu mine 50 şi câteva mărci”; „mi-au sosit 2 525,43 coroane, iar la bancă încă o sumă ce trebuie ridicată personal”; „apoi am luat pe d-na Şeinescu şi am cumpărat 12 ciorapi [cuvânt indescifrabil] a 10,50, 12 a 16,50 şi 12 a 18 coroane - par să fie [de] maximă calitate. Pe urmă am luat mănuşi de piele pentru toţi patru şi 5 perechi de antilopă pentru Fanny şi Puia. De la N.K., [un fel de] Lafayette suedez, am cumpărat singur 2 piei de căprioară cu 16 c[o]r[oane]”...
Dumnezeule, câtă indiferență îi trebuie unui om ca să trăiască astfel momentele acelea de groază colectivă, de iad ale semenilor săi fără să se clintească și fără să-și uite pornirile egolatrice? Mda, marele nostru scriitor este un monument de narcisism, un megaloman exemplar, pentru care nimic nu contează, cu excepția augustei sale persoane... Și, ca să vă dați seama, în martie 1942 participă la Weimar la o întâlnire unde dă nas în nas și cu Giovanni Papini (descris ca fiind „interesant, foarte miop, abia vede, care mi-a vorbit cu drag despre România, și Al.Marcu mi-a dat adresa, ca să-i trimit exemplarul din Gog în românește”), care a ținut „o cuvântare scurtă simplă, pentru despărțire”. Ulterior, romancierul ardelean l-a vizitat la Firenze pe florentin, care l-a primit cald, i-a cerut autograf pe Ion și Pădurea, i-a dat două cărți ale lui cu autograf... Nicio vorbuliță despre titlurile acestora (nesemnificative, se pare în opinia diaristului, nu ?), cu toate că faima italianului nu se compară cu a românului...
[1] Liviu Rebreanu, Opere
