Duplicitatea scriitorilor

Duplicitatea și oportunismul  scriitorilor  de aici și de aiurea, adesea în forme abjecte,  au constituit  dintotdeauna teme de dezbatere publică, însă, mai mereu, după moartea lor.

La noi, de pildă, Mihail Sadoveanu, al cărui stil  nu m-a cucerit vreodată, avea  să recunoască fără remușcări: „Dacă nu scriam Lumina vine de la Răsărit, dacă nu eram cu ei, opera mea era interzisă  20 de ani, ca și  a lui Iorga și Goga”. Vasăzică,  un compromis l-a ținut nu doar în centrul vieții literare autohtone, dar și al scenei politice, știut fiind că regimul comunist l-a recompensat cu  funcții înalte: Președinte al Adunării Deputaților (1946 – 1948), Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948 – 1961)[1], membru în Comisia de elaborare a Constituției din 1952, membru titular al Academiei din 1948 și președinte al Uniunii Scriitorilor (1955 – 1961). De asemenea, burjuii roșii i-au recompensat fidelitatea cu un titlu de Erou al Muncii Socialiste (1955),  ca și cu Premiul de Stat  (1960) ori Premiul Lenin (1961).  Așadar, motive suficiente pentru finul său, nonconformistul Păstorel Teodoreanu, să-l tăvălească prin cerneala  epigramei: „Sadoveanu filorus / Stă cu curul la apus / Ca s-arate-Apusului / Care-i fața rusului”.

 Alt răsfățat al perioadei respective, Dumitru Popescu-Dumnezeu, îi face romancierului un  portret memorabil: „Bătrânul patriarh al literelor, personaj reprezentativ al statului democrat-popular, Mihail Sadoveanu, care primea emisarul revistei acasă (după ce mai întâi acesta trecea pe la impresar, ca să i se reamintească faptul, de altfel notoriu, că forma cea mai scurtă a «atitudinii» maestrului costa 30 000 de lei – în timp ce un onorariu obişnuit rar se ridica peste 1 000).

Pe clasicul în viață, cum se spunea atunci, l-am văzut prima dată într-un simpozion la Universitate, în cadrul Facultății de litere, de unde aveam însărcinarea să transmit un reportaj. (N-am putut însăila decât o ştire seacă, aproape nemotivată.) Poate că Sadoveanu să fi sărbătorit atunci încheierea încă unui an de viață sau cineva să fi luat inițiativa de a-l mai scoate pe maestru în public, nu ştiu pretextul ținerii simpozionului, s-a şters din mintea mea. Ne aflam într-o sală de curs, cu un public nu prea numeros, alcătuit mai  ales din studenţi şi profesori, într-o atmosferă intimă, aproape familială. Marele scriitor n-a luat cuvântul, revenindu-i doar obligaţia de a asculta, dintr-un fotoliu înalt, capitonat cu brocart, litaniile omagiatorilor. Nu mă număram printre fanii lui Sadoveanu, pe care îl citisem în liceu ca material şcolar, în paralel cu romanele istorice ale unor Dumas şi Walter Scott, Gogol şi Sienkiewicz, dar nu eventualele mele obtuzităţi de cititor m-au făcut să trăiesc în acele câteva  ore o atât de mare uluială şi contrarietate, ca cea relatată mai jos.

Vorbitorii i se adresau sărbătoritului cu voci mieroase, rugătoare, încărcate de o incantaţie deasupra misticismului - acesta păstrează totuși o anumită asprime deznădăjduită şi dubitativă -, implorându-l parcă nu numai să primească prosternarea, dar şi să ierte dacă n-o găsea pe măsură.  Panegiricele nu conţineau nimic obiectiv şi concret direcționat, verificabil - vorbitorii lăsau impresia că aşa ceva ar fi degradant și pentru o parte şi pentru alta -, nu se făceau trimiteri la vreo operă, la vreun subiect ori personaj, la o anume tehnică scriitoricească; exaltarea escalada datorită rătăcirii pe un teritoriu nemarcat. Cum ne imaginăm că ar fi procedat autorii de ode în fața imperatorului roman. Numai că, acum, fără impetuozitate şi elan, ci cu mişcările ondulatorii, moi şi de o graţie dizgraţioasă, ale omizilor, când ţi se urcă pe braţ.

Nu ştiam cine sunt aceştia, poate membrii catedrei de literatură română şi cei mai buni studenţi ai lor, sau critici de care nu auzisem încă. Au participat la tămâiere şi câteva femei, iar aderenţa lor lipicioasă mi s-a părut cea mai dezgustătoare. Aproape m-a speriat această ședință de gelatinare gratuită în fața unui scriitor bătrân care nici nu ştiam dacă e atent la ce se spune, dacă păstrează capacitatea să asimileze atâtea valuri de miere cleioasă şi are ce  face ca ploaia de genuflexiuni. Trebuie să mărturisesc, tabloul oferit de Sadoveanu, răsturnat pe fotoliu într-o imobilitate budistă (lipsită însă de surâsul absent şi ironic) sporea enorm morbiditatea scenei, provocându-mi un frison de neliniște. Se aflau pe lângă sărbătorit şi rude, prieteni, funcționari personali, poate şi oficiali, şi din când în când aceştia se foiau, îl cercetau, constatau gradul de suportabilitate la care a ajuns maestrul, dădeau «verde» vorbitorilor sau îi mai temperau prin semne discrete, asigurând «sanitația» manifestării.

Nici până în ziua de azi nu am înţeles ce voiau acei semeni. Să se facă remarcaţi? Adresantul se arăta impasibil - trecea din când în când pe faţa sa o undă de saţietate de sorginte prea puţin spirituală, ca și cum ar fi râgâit -, nepreocupat să cerceteze, să recunoască, să memoreze vorbitorii. Sperau să-i remarce altcineva, exponenții autorităţilor, şi să-i aprecieze pentru că adulau un monument al regimului? Îmi scăpa mie vreun joc ascuns? Sau își făceau lor înşile o plăcere perversă, pierzând măsura, exersând un delir public fără teamă de consecinţe? Pe scriitor oscilam între a-l socoti victima dezmățului oratoric libidinos şi idol căzut în stare de prostraţie din cauza abuzului de idolatrie vană, derizorie”[2].

Aidoma și lui Zaharia Stancu, acuzator public în „Procesul Milița Petrașcu”, care, cică, uneltise  contra statului muncitoresc. Ei bine, directorul de  atunci al Teatrului Național a luat cuvântul  înfierător, Dumitru Popescu mărturisind peste ani: „Mi s-a întipărit în memorie cuvântul creatorului lui «Darie», fiindcă trebuie să fi fost de departe cel mai proeminent participant la acea dezbatere şi, în acelaşi timp, deoarece filipica lui m-a consternat, nu atât pentru orientarea politică în sprijinul regimului şi împotriva «uneltitorilor» - ceea ce putea fi considerat firesc - ci pentru vehemenţa şi caracterul aproape strict personal al polemicii. Îl cunoşteam din lucrările literare, nu din publicistică, din pamflet, nu ştiam că acel cuvânt exprima stilul, personalitatea însăşi, pe care mai târziu le-am putut observa cu de-amănuntul. Zaharia Stancu i-a vituperat, într-un preambul larg, pe dușmanii puterii populare în termenii folosiți de documentele politice, la adunările publice. Apoi, dintre «vinovaţi», şi-a ales-o pe Milița Petraşcu. La început am crezut că fusese iritat de sinuozitatea atitudinii ei, dar a apărut limpede că avea cu sculptoriţa o răfuială specială. Nici astăzi nu ştiu dacă i-a plătit vreo poliţă sau ea întruchipa cel mai bine tipul de intelectual, de om în general, cu care putea să se certe fără motiv. Atacul său a fost îndârjit și în expresii, şi în vocea devenită aproape lividă, sugerând furie rece, calmă, străveche şi necruțătoare, şi în efectele oratorice, de un teatralism modern, fără acute şi tremolouri, plat, monoton, asfixiant.

Nici nu a pomenit de presupusele legături ale artistei cu reacţiunea. A proclamat doar incompatibilitatea lui cu sculptorița şi a sculptoriței cu el - una funciară, apriorică, inexorabilă şi ireversibilă - pe criteriul apartenenţei de clasă. Tot restul discursului, până la sfârşit, s-a constituit într-o lungă adresare la persoana a doua plural, în grupuri de paragrafe compacte, întrerupte de apelativul rostit alb şi sinistru, cu gura uscată, cu un clănțănit sec de măsele lovite între ele să se spargă. Doamna Miliţa Petraşcu nu putea să-l iubească pe el, scriitorul Zaharia Stancu, şi el, scriitorul, nu putea s-o iubească, la rându-i, pe reputata sculptoriță, fiindcă cei doi veneau din lumi diferite, opuse, de totdeauna dușmane de moarte, ireconciliabile în vecii vecilor. Nu o descria pe ea și nu se descria pe sine, descria, cu toată forţa talentului său de prozator încrâncenat şi polemist temut, lumile rivale şi diferite până în pânzele albe, din care proveneau. A creionat tabloul copilăriei ei fericite, trăite în opulenţă și luxurie, printre oameni avuţi, trufaşi, răi, asupritori ai norodului, disprețuitori ai săracului, și tabloul copilăriei sale (sintetizând la esenţă destinul eroului din Desculț) marcată de foame, opresiune, muncă prematură, vicisitudinile naturii, lipsă de orizont, cruzimea exploatării sociale. Între ei doi se căsca o prăpastie de netrecut. Erau amândoi oameni de artă, îşi datorau operele talentului lor, trăiau în aceeași societate, dar erau condamnaţi să rămână pentru totdeauna pe baricade opuse, să se duşmănească și să se urască. Nu-I putea lega nimic, se constituiau în rivali eterni, aveau să se lupte unul cu altul până la moarte.

Pe capetele noastre cădeau fulgii de gheaţă ai unei fatalități transcendentale, ca aceea ce-i făcea să se ucidă între ei pe membrii familiilor Capulet şi Montague. Zaharia Stancu a încheiat într-o tăcere funerară, rău prevestitoare, spartă doar de aplauzele celor din prezidiu, urmate de rare plescăituri de palme în sală. Am căutat cu privirea capul sculptoriței și m-a înspăimântat zâmbetul ei sleit şi crispat de muribund, apoi rictusul de mumie al obrazului”[3].

Destui dintre succesorii părinților Fraților Jderi  și Desculț le-au urmat exemplul și au servit cu abnegație și devotament puterea proletariatului, comportându-se  adesea, aidoma activiștilor politici de raion. Unii din interes, alții din convingere, cum s-a întâmplat și se va întâmpla oricând, ceea ce l-a determinat pe Vintilă Horia să remarce la un moment dat că „nu mai există scriitori în Occident, ci numai scribi înregimentați sau anarhici, lipsiți de orice interes”[4]. Căci, „scriitorul a fost deplasat şi marginalizat de intelectual, care a înlocuit pur și simplu adevărul cu minciuna, așa cum, în cadrul religiei, Dumnezeu a fost înlocuit de diferiți zei și idoli profani, aşa cum amorul a fost înlocuit de erotism, şi acesta, de pornografie”[5]. Vasăzică, „un scriitor e, deci, ceva foarte subtil şi complicat, contrariul intelectualului supus falsei ordini a întunecimii contemporane, instrument al răului și deci al grăbirii sfârșitului”[6]. Adică exact ce s-a întâmplat la noi cu „intelectualii lui Băsescu”, cu aplaudacii aceia necondiționați înregimentați de bunăvoie în solda toxicului „marinar”, zugrăviți magistral în toată goliciunea lor de  Radu Călin Cristea în Împăratul cu șapcă. În definitiv, cred că alde Pleșu, Liiceanu și  Patapievici -  ca să nu mai risipesc cerneala cu alte nume de tristă  amintire ! - au gândit pragmatic: „Mi-am dat seama că e absolută nevoie să te târăşti, să te umileşti, să ştii să-ţi alegi stăpânii și  maeștrii ca  să ai succes şi să te bucuri, din străfundul propriei lașități și umiliri, de gloria faimei și a prestigiului intelectual”[7] .Ei și-au asumat voluntar o „stare de încovoială etică”[8] de dragul unor avantaje materiale, sporind și mai mult „debandada putreziciunii”[9]  instaurată ca  politică de stat de regimul Băsescu.

 Dar, părăsind granițele României și poposind în Rusia țaristă, întâlnim un caz celebru, al uriașului romancier Feodor Mihailovici Dostoievski, condamnat la muncă silnică în Siberia, în dosarul „petrașeviștilor” din 1849. Ei bine, după ispășirea pedepsei de 5 ani, proscrisul complotist îl imploră pe împărat să-l ierte și să-i permită să revină în capitală[10]. Scrisoarea e aproape indigestă prin lingușeală: „«Majestate! Soarta mea, sănătatea, viața se află la dispoziția  voinței dv.! Daţi dovadă de mărinimie și îngăduiți-mi să mă mut la Sankt-Petersburg, pentru a beneficia de sfaturile medicilor de acolo. Readuceți-mă la viaţă și dăruiți-mi posibilitatea ca, prin însănătoșire, să fiu de folos familiei mele și, poate, măcar prin ceva, Patriei mele! [...] Preamilostive suveran! Iertați-mi încă o rugăminte și binevoiți a arăta nemărginita dv. milostenie, poruncind ca fiul meu vitreg, Pavel Isaev, de doisprezece ani, să fie primit, pe cheltuiala statului, la unul din gimnaziile din Sankt-Petersburg. [...] O veți face astfel fericită pe sărmana lui mamă, care îl învaţă în fiecare zi pe fiul ei să se roage pentru fericirea Majestății Voastre Imperiale  și a întregii dv. auguste case. Dv., Majestate, sunteți precum soarele care strălucește peste cei drepți și nedrepți. Ați făcut deja fericiți milioanele de supuși ai dv.; fericiți încă un biet orfan, pe mama acestuia și un biet bolnav, de pe care încă n-a fost ridicat oprobriul și care e gata să-şi dea viața pentru țarul care și-a copleșit cu binefaceri poporul!

Cu sentimentele de venerație și devotament fierbinte și nemărginit, îmi iau îndrăzneala să mă consider cel mai credincios și mai recunoscător dintre supușii Majestății Voastre Imperiale.

Feodor  Dostoievski».”[11]

          Și petentul a primit grația stăpânului, fără de care literatura universală ar fi rămas, poate, mai săracă, fiindcă Dostoievski n-apucase să-și desăvârșească operele. Eu mă feresc să-i judec moral pe Sadoveanu, Stancu sau Dostoievski, sub tiranie sunt alte reguli și nu ai prea multe alternative ca să-ți împlinești opera. În schimb, îi detest pe cei care se prostituează în plină libertate de expresie,  când totul îți este permis !