Goarna lui... Ștefan Mitroi

05 Iul 2019 | scris de Marian Nazat
Goarna lui... Ștefan Mitroi

Cine a mai pomenit ca un sat întreg s-o ia din loc pe viforniță și s-o pornească haihui spre București? Dar nu oamenii, ci casele, una după alta, și chiar cimitirul, cu biserica și școala în capul cohortei fantasmagorice, să te crucești, nu altceva ! „«Of, Doamne, ce minte si pe noi! Să plecăm la drum în toiul iernii !» se trezi vorbind singură casa lui  Pelencea. Primăvara ar fi fost  mult mai frumos. Să vezi grâul verde ținându-se peste tot după tine. Și să asculți cucul cântând într-o margine de crâng! Și să înceapă dintr-odată ploaia. S-o auzi călcând cu pașii ei  mici pe tabla acoperișurilor, amestecându-se cu picioarele pițigoilor și mierlelor!  Să nu mai știi care   sunt păsările și care ploaia !”... 

Culmea, ele prind grai și tăifăsuiesc despre câte s-au petrecut odată, își povestesc destinele și sufletele ce le-au locuit cândva. Stai și te miri  ascultându-le istorioarele, cu bucuriile și suferințele duse pe veci, din care nu s-au păstrat decât crucile, și ele vorbitoare. Un fel de magie sud-americană  a pus  stăpânire pe condeiul lui Ștefan Mitroi și l-a îmboldit  să  sufle în Goarna lui Tuturuz  (1). „Tu tu tu tu tururu tu tu!” sună nostalgic strigătul ei... Din candidul joc a ieșit  un poem al tânguirii  duios-tragice, fiindcă  „tot ce se vede e în urmă!  Înainte nu se vede nimic.” Tirania trecutului, vasăzică,  și cine a rămas întreg după ce i-a îndurat  toanele și becisniciile  ? Nici măcar romancierul născut în  Teleorman, întors  mereu în casa părintească părăsită, care rabdă „în tăcere apăsarea dureroasă a urătului”. Și, deși  mutat de-o  „grămadă de ani  la oraș, adică în lumea ce se făcea vinovată de  dispariția  lumii celeilate,  a părinților  și bunicilor lui”, el încearcă „din răsputeri să împiedice această dispariție”. Însă nimeni nu e în stare să se opună implacabilului, și așa  răbufnirea răscolitoare, aproape insuportabilă: „De ce îmi doresc să fiu îngropat și eu aici? Ca să  aibă și mormântul ei un sprijin la bătrânețe. Să simtă că  are un fiu, așa cum a simțit mama că are unul.   Simte, sunt cât se poate de sigur de asta, chiar și acum  când s-a prefăcut în iarnă.

Dacă ar ști ce greu îmi este să mă împac cu un  astfel de gând!

Cum adică, chiar buzele ce mi-au atins de atâtea ori fruntea?

Chiar sânul de la care am supt?

Chiar ochii cu care seamană ochii mei?

Chiar amintirile, din care cele mai multe erau  cu mine?

Să se fi făcut toate țărână?

Cu toate că știam că așa o să se întâmple, de ce nu am făcut nimic? De ce? Cum de n-am putut să fac?” Din cauza vremelniciei noastre, d-aia,  anafura ei de moarte!  Noroc că Dumnezeu ne-a dăruit, la schimb, refugiul în alean,  în paradisul părelnic pierdut, altminteri ni s-ar risipi mințile și pământul s-ar  transforma într-un  imens ospiciu.

În vremurile de demult, al căror suspin devine asurzitor, de pildă, s-a nimerit  „să le fete vaca de Sfântu’ Ilie  și el, țuști, cu chimicul sub numele sfântului. Mi-aminteam de ziua aceea și pot spune că Ilie chiar s-a bucurat, deoarece a oprit carul de foc deasupra grajdului   nostru și-a luat vițelul în brațe și l-a pupat!

A doua zi am văzut că are o stea în frunte. Am observat-o abia seara, când a început să lumineze, în același timp cu stelele de pe cer. Peste o jumătate  de an, de Crăciun, am mers cu steaua de pe fruntea vițeului prin   sat. S-a minunat toată lumea !”  Păi  cum să nu se minuneze, ce, e de colea să colinzi  cu  steaua de pe fruntea  vițelului prin  bordeiele țăranilor ? Ehe, nu oricând, ci taman în anotimpul  în care „puteam să bag firul de păianjen în ac și să cos cu el un peticel de Iumină peste albeața din ochii tăi !” ,  vorba cuiva dintre răposații reînviați în paginile cărții.  

Dorul de copilărie sângerând  în călimara dindărătul frunții bunului meu prieten, amintirea primei zile de școală... Savurați,  dară, un dialog mistuitor, de-o rară splendoare, legumiți-l:

„-  În locul acesta o să învățați  despre viață! Mai încolo...

- Unde, doamna învățătoare?   

- Cam pe unde e cimitirul.  

- Ce-o să se întâmple acolo? 

- N-o să mai aveți nimic de învățat. 

- Și ce-o să facem?  

- O să vă odihniți. Pentru că... pentru că o să fiți obosiți  de la atâta joacă.

- Ne putem juca de-a orice? 

- Mai întâi, de-a laptele supt de la mama, apoi de-a mâncatul pâinii goale pe burta goală, pe urmă de-a laptele gros, apoi de-a miratul pe burta goală, după care de-a ciuș-ciuș  măgăruș...

- Oho, ce jocuri grozave! 

  - Liniște! N-am terminat! Urmează de-a crescutul  mare, după asta, de-a dragostea, apoi, de-a ciuș-ciuș înfumararea, ciuș-ciuș  nepăsarea, ciuș-ciuș  dezamăgirea, apoi de-a deznădejdea pe burta goală...

  - Nemaipomenit !

- Liniște, am spus! De-a hoții și vardiștii, de-a nouă  pietre, de-a nouă luni de la moartea tatei, de-a nouă ani de la moartea bunicii, de-a tatăl și de-a mama... 

- Avem voie? 

- Sigur c-aveți. Dar să mai creșteți nițel !

- Și  de-a mai ce putem să ne jucăm? 

- Nu vă ajunge atât?  

- Nu!

- Of, că prostuți  mai sunteți. De-a așteptatul bătrâneții,  dacă nu v-ați săturat. După care, de-a așteptatul morții... Apoi, de-a v-ați  ascunselea în cimitir... E cel mai bun loc pentru asta, să știți. 

- Dar aici nu se vede niciun cimitir, doamnă !

- Nu se poate! Trebuia să fie pe aici.

- Poate că se joaca și el. 

- De-a ce? 

- De-a v-ați ascunselea. De noi!

- Chiar că sunteți puțintei la minte! Cimitirele nu se joacă niciodată!

- Nuuuu? 

- Hai, gata! Trecem la lecție acum. Viețile și  caietele pe bancă !” 

Ah, și vulpea aia șchioapă și flămândă,  pierzându-și  brusc mințile la moartea puilor săi:  „Și atunci, în loc să moară și ea, cum crezuse, înnebuni. Începu să cânte  ca o cinteză. După care ca  un  pițigoi. 

Când răsări soarele, dădea ocol vizuinii și striga cu vocea  tot mai stinsă: «Cucurigu! Cucurigu !»”  

„Te lepezi  de înțelepciune ?” întreabă cineva, iar un personaj îi  răspunde  neșovăielnic: „Mă leped !” Căci înțelepciunea  nu ne mai  e de niciun folos în amurgul vieții, dimpotrivă. Abia în ceasul înnoptării ne dăm seama că „drumurile  seamănă  cu timpul, stau în permanență pe loc. Cei ce se mișcă sunt oamenii. Dar li se pare că e invers.” Nevolnicii, naivii, nesocotiții...

Stilistic, Ștefan Mitroi  se află în punctul maxim al unei forțe  creatoare  ajunse la maturitate, semn că s-a regăsit pe sine în naveta dintre Capitală și Siliștea  natală,  el și mărturisind: „De aceea mă întorc atât de des în locul acesta, unde încerc să dau de capătul   drumului pe care am pornit, căutând de-a lungul lui  lumea în care am crescut și căutându-mă pe mine  însumi în această lume. ”  

Scriitura sa strălucește și cum  „lumina nu putrezește niciodată”,  mă rog ca golgota împlinirii artistice să-i fie spuzită de muzele fosforescente, orbitoare. Nu te opri din  drum, Ștefan,  creatorii n-au stații finale, ci doar halte! Și nu te supăra  dacă îți zic să le  trântești  ușa în nas  caselor și mormintelor de acasă ivite ritualic în pragu-ți, băiatul lui Hariton are oleacă de dreptate !  Dintr-un astfel de gest, brutal și dureros, desigur, va câștiga biografia ta literară, numai că mă încurcă și pe mine, orfan ca și tine,  ochii ăia „mari lăcrimând pe cer”...

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

 

[1] Editura  RAO, 2019

 

 

 

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră