S-a petrecut într-o luni, chiar la mijloc de april... Ajunsesem încă de dimineață la Înalta Curte de Casație și Justiție și priveliștea de acolo m-a pus pe gânduri. Puhoi de oameni împărțiți de jandarmi în două tabere, ca la meciurile de fotbal de risc maxim. M-am strecurat prin mulțimea aceea dezlănțuită, în scandarea unui huligan: „Avocatul penalilor !” I-aș zice vreo două, însă îmi înfrâng pornirea sălbatică, ce dialog să am cu cretinii ? Știu de la înțelepți și mă stăpânesc: „Lovește într-un lucru cât mai mare, pentru că dacă lovești într-unul mic îți stâlcești pumnul degeaba.” (1) Aștia, dacă vor prelua puterea, vor fi în stare să scoată avocatura din nomenclatorul îndeletnicirilor și ne vor trage pe roată, de ce nu ? Chiar, dacă la anu' , la alegerile locale și parlamentare, „haștagiștii” vor câștiga majoritatea ? S-o întreba cineva ce se va întâmpla? Să te ții atunci reforme și politici sociale, ori luptă anticorupție...
Cu astfel de temeri am intrat în sala de judecată și senzația că suntem asediați din exterior s-a adâncit. Afară, galeriile zbierau ca pe stadion, iar vuvuzelele făceau să trepideze geamurile ferestrelor. În încăpere mirosea a praf de pușcă, a ură revărsată din ochii congestionați ai ultrașilor pătrunși în câmpul tactic. Solemnitatea era o vorbă de prisos, un fel de țoală ruptă pusă pe arac ca să-i sperie pe hoți... De-am fi trăit în altă țară, în alea la care tânjim, desigur, judecătorii s-ar fi ridicat de pe scaune și ar fi suspendat simulacrul judiciar până ce mitingiștii de ocazie ar fi eliberat caldarâmul și trotuarele din preajmă. Iar din sală ar fi fost evacuați turbulenții cu brățări de hârtie pe care și-au scris tâmp: „Muie, PSD !” Dar aici, pe Dâmbovița, tradiția huliganismului e veche și, deși ei i-au căzut victime cu ghiotura, nimeni nu ia seamă la trecut.
După parodia de la Târgoviște, din 1989, luarea cu asalt a instanței supreme din 15 aprilie 2019, în declaratul stat de drept, este cea mai gravă siluire a Justiției neaoșe. Din nefericire, roși de orgolii și de prostie, politicienii de la noi n-au vorbit nici acum aceeași limbă, ignorând precedentul creat. M-aș fi așteptat ca pe seară, toți, indiferent de coloratura lor ideologică sau de dotarea cerebelică, să-și exprime îngrjorarea cu privire la batjocorirea unei instanțe de judecată. „La pușcărie, Dragnea la pușcărie !” și „Luptăm, țipăm, pe Dragnea-l apărăm !” urlau scandalagiii, întărâtându-se reciproc. „Și lupii tac când se adună în haite...” (2), nu și protestatarii de pe Batiște... Ah, asemenea lui Coriolan, strig și eu neputincios: „Smulgeți deci limba mulțimii, ca să nu mai lingă durerile care o otrăvesc !” (3)
Părăsesc epuizat sacrosanctul focar și blestem condiția umană, tot mai asemănătoare celei din Evul Mediu, cu vrăjitoarele arse în piețele publice. Seara, nevindecat de rănile provocate de odioasa zi, îl sun pe Radu Cosașu, chiar merit o porție de răsfăț spiritual. „Arde Notre-Dame, ai văzut?” îl aud sugrumat de indignare și de tristețe. „N-am deschis televizorul”, îi răspund perplex. Deschid cutia fermecată și blestemată deopotrivă. Încremenesc. Catedrala din inima Parisului e un rug uriaș și înspăimântător, în flăcările căruia sunt mistuite valorile de altădată ale unei Europe care „orbecăie îndreptându-se spre uitare” (4) , ale unei „Europe tehnologice ce nu recunoaște patriile” (5)...
Adorm greu și spasmodic. Visez că un foc planetar înghite pământul și că ne transformă izbăvitor pe toți în niște figuri triste de teracotă... O voce, una singură, sparge liniștea incendiată în imensitatea onirică: „Poporul nu știe nimic și când află rămâne nepăsător.” (6)
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I
[2] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile
[3] William Shakespeare
[4] George Soros
[5] Robert Sarah Fidel, cardinal de culoare, prefect al Congregației pentru Cultul Divin de la Vatican
[6] Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă
