Plimbătoare, umblătoare, ieșitoare, privată toate definesc același lucru și au același scop: nevoile firii. Unele sunt „cu cântec”, altele cu opinteli, altele pe furiș iar altele lejere. Unele sunt construite în incinta locuințelor iar cele mai multe afară, departe de case, sub liberul cer, sub soare, sub ploi, sub geruri, sub zăpezi.
La începutul secolului al XVIII-lea, secretarul domnului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, scrie că „valahii resping cu atâta dispreț obiceiul acelor națiuni care țin în odăile lor vase de noapte, încât chiar și în toiul iernii ies din căldura odăii și se duc la umblătoarea ce se află într-un colț depărtat al casei, cu primejdia vădită de a se îmbolnăvi, ceea ce se întâmplă adeseori”.
Dar, dacă românii nu prea folosesc oala de noapte, „țucalul” sau „ciubărul” pentru trebuințele firii, cum arăta locul de care aveau totuși atâta nevoie? Toaletele românești din epoca moderă poartă denumiri cât se poate de poetice – plimbătoare, umblătoare - , sau cât se poate de practice – ieșitoare, privată.
În București, la Iași, pe moșia vreunui boier sau aiurea, între zidurile unei mânăstiri, umblătorile sunt așezate cât mai departe de locuința principală. Tănase, zaraf din București, și-a construit plimbătoarea în grădina mare. Pentru a ajunge acolo trece prin „grădina cea mică” plină de trandafiri, și, astfel, „necesitatea” se îmbină cu plăcerea unei plimbări. Preoteasa Sanda, din mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi, București, cheltuiește 25 de taleri cu facerea a două „plimbări”, așezate tot în grădină, între un „pridvor” și un „grajd”.
Când spațiul nu este atât de generos, umblătoarea este așezată în celelalte nămestii. Prăvălia lui Tudor, cojocar de pe Ulița Boiangiilor, tot în București, are umblătoarea „alăturea cu vatra cuhnii” și, cum vrea să repare și să refacă totul, se gândește s-o mute în altă parte, probabil deranjat de mirosul nu prea plăcut; tot între pereții unui grajd se află și plimbătoarea prăvăliei ce o avea Maria, văduva lui Vasilie căpitan, în mahalaua Răzvadului.
Destinate petrecerii unor momente de intimitate, departe de privirile indiscrete, timp dedicat trupului dezvelit și chinuit de necesitățile firești, „plimbările” boierești sunt comode. Deseori dispun de un elemet de igienă cât se poate de rudimentar: ibricul cu apă. Și-l ia boierul cu el sau îi este adus de slugă ca să-și curețe mâinile sau părțile intime. Cu timpul, luându-se unii după alții, boierii ridică umblători în fiecare aripă a casei.
Când începe construcția unei odăi pentru copii, pitarul Dumitrache Piersiceanu prevede cheltuieli și pentru umblătoarea aferentă. Cine are bani de cheltuit îi cheltuiește și fiindcă într-o umblătoare prost făcută, în care vântul rece al toamnei și gerul aspru al iernii pătrund prin toate colțurile, se poate îmbolnăvi de atât de nesuferitele și umilitoarele boli de șezut. Unii, știind că-i trage curentul, lenevesc cu „ieșirea la scaun” și se pomenesc că „încuie răspunsurie trupului”. Cu alte cuvinte, constipația îi chinuiește toată iarna. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
