Rețete pentru mahmureală și lăsatul de băut

20 Ian 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Rețete pentru mahmureală și lăsatul de băut

Dintotdeauna rachiul a fost frate cu românul mai abitir decât codrul, așa cum se zice. În arealul numit azi România s-a băut vârtos încă înainte de vremea marelui Burebista. N-ar fi de mirare să aflăm că, pentru a le insufla vitejie (și un dram de inconștiență) în lupte, însăși bravii voievozi ai neamului: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazu să fi lăsat oștenilor liber la băut înainte de marile confruntări. Și în perioada de care ne ocupăm (1750-1860) rachiul era la mare căutare, între timp, inventându-se tot felul de rețete, care să-i scape pe vașnicii „degustători” de viciul băuturii

Rachiul se află mai tot timpul pe lista de produse prohibite. Tulbură și ia mințile mai repede decât vinul și nu trebuie să aștepți toamna pentru a-l obține. Când porumbul se face din belșug, țăranii îl pun în alambic, când se face și meiul, mai pun un alambic la fiert. Cartofele sunt mai ușor de transformat în rachiu, într-un alt alambic. Apoi poamele, poamele de prin jur, care fermentează repede și se transformă la fel de repede în băutura cotidiană, deși calitatea sa lasă mult de dorit. Și cum rachiu este din belșug și, deci, greu de vândut, Mitropolia inventează tot felul de povești pentru a păstra monopolul vânzării băuturilor.

Un document interesant din 1765 arată nu numai cum se construiesc legendele, ci și cum Mitropolia se străduiește să-și păstreze monopolul vânzării băuturilor alcoolice, spunând creștinilor cum le sabotează evreii postul. „Noi, ca unii ce Dumnezeu ne-au orânduit ca să vă fim păstori sufletelor și îndreptători spre lucrurile creștinești, vă facem în știre cum că un preot din Ploiești, duhovnic, anume: Alexandru, chemându-se de o fămee, anume:Stanca, de aici din Ploiești, să o ispovedească la sfârșitul vieții, au spus această fămee, temându-se de Dumnezeu, cum că în tinerețile ei ar fi slujit acolea în Ploiești la nește ovrei ce au povarnă. Și au văzut pe ovrei cum că la posturile noastre, ca să ne spuce, bagă carne de mănâncă ei în rachiu, și acel rachiu îl vinde la creștini.

Deci încredințându-ne noi de aceasta de la însuși acel duhovnic de obște vă sfătuim ca să vă feriți să nu mai luați rachiu de la ovrei ce au povarnă aici în Ploiești, că nu este lipsă de rachiu, ca să aibă numai ovreii. Ci din mila lui Dumnezeu pe la atâțea creștini să vinde rachiu din destul. Ca să știți de veți mai bea rachiu de acesta de la ovrei, carele precum v-am arătat este spurcat cu cărnuri, postul cerele îl faceți este spurcat și fiindcă nu știați nu erați sub păcat, iar acuma fiindcă vă facem de știre de nu vă veți feri cădeți în mare păcat, și ca când nici nu ați posti, ci socotiți-vă că toți creștinii au datoria să-și păzească posturile curate și nici la boală să nu le spurce”.

Pe de altă parte, bețivii sunt întâlniți nu numai în modernitate, ci în toate veacurile, generație după generație. Pentru a curma beția, medicina populară a inventat rețete de tot felul, căci starea euforică o fi „dezmierdătoare”, dar nu face cinste. Așadar, ca să se poată consuma și must, și vin, și „tulburel”, ar fi de încercat aceste rețete. „Să nu te îmbeți. Să faci scrum din piatră acră și să-l bei cu apă, un pahar. Sau să scoarbă oțet că se va trezi. Și într-alt chip: să roază cocean de varză sau migdale amare, că nu te vei îmbăta”.

Alte rețete sunt de-a dreptul halucinante, duse la extreme. „În Moldova, dacă vrea cineva să vindece pe unul de beție, se duce la un mormânt, îngroapă acolo puțin unt și trei ouă de găină, toate învelite, ca să nu se strice. După nouă zile, le scoate de acolo și face din ele scrob (jumări) pentru bețiv, fără ca acesta să știe din ce s-a făcut: cu aceasta e lecuit de beție”. Sau. „să pui un gologan în gura unui mort și să-l lași acolo trei zile. După aceea îl iei și-l spei în rachiul pe care-l dai de băut bețivului: în veci nu va mai bea”. Așadar, cine vrea să se lase de băut, poate folosi una dintre cele două rețete. Tare, nu? Cu încrederea că, dacă au dat rezultate (deși e greu de crezut că le-a folosit cineva) acum două secole, poate dau rezultate și azi. Hai, noroc! Hâc! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Alte stiri din Carte

Ultima oră