Din vremea lui Pazvante Chiorul. Pedeapsa pentru hoţie: plimbatul prin târg cu nasul şi urechile tăiate

06 Oct 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Pedeapsa pentru hoţie: plimbatul prin târg cu nasul şi urechile tăiate

Hoţia constituie motiv de divorţ numai în patru cazuri, dar ea apare alături de abandonul conjugal în trei cazuri şi în alte trei cazuri este asociată cu traiul rău. Pravila acordă separarea atunci când se poate dovedi că bărbatul fură, jefuieşte biserici şi morminte sau este tâlhar de drumul mare.

Neaga din satul Moldoveni cerea despărţirea de soţul ei, după patru ani de căsătorie. Gheorghe este un hoţ notoriu înfierat în frunte, care şi-a ascuns bine năravul. La şapte luni după nuntă şi-a reluat vechea activitate şi a reînceput prin a sparge biserica Neguţătorilor din Buzău de unde a furat cărţi şi odăjdii. Prins, închis, eliberat, Gheorghe sparge o altă biserică la Ploieşti.

De data aceasta pedeapsa se agravează, fiindcă judecătorii decid să-l transforme în exemplu pentru restul comunităţii: după ce i-au tăiat nasul şi urechile şi după ce a fost plimbat prin târg, hoţul este trimis la ocnă. Soţia cere separarea tocmai pentru a se proteja, temându-se ca urgia domnească să nu se abată şi asupra ei. Viaţa alături de un asemenea bărbat este întotdeauna nesigură.

Soţia se teme pentru propria viaţă şi pentru cea a copiilor. Stabilitatea, de care un cămin are nevoie, devine imposibil de controlat, averea comună şi zestrea putând fi oricând confiscate ca urmare a comportamentului masculin. Hoţul, ajuns la închisoare, nu mai reprezintă un sprijin pentru familia sa, ci o povară. Iată de ce femeia refuză să continuie o astfel de relaţie şi încearcă să se elibereze prin intermediul unui divorţ.

Călugărirea unuia dintre parteneri este un alt motiv de divorţ. De fapt, dorinţa de a îmbrăca rasa monahală, singurul motiv acceptat cu uşurinţă de către biserică, nu necesită nici o cercetare, nu impune acordul partenerilor. Este suficient ca unul dintre soţi să vrea să se retragă la mănăstire ca divorţul să se acorde imediat.

Opţiunea se face fie la bătrâneţe, când ambii parteneri aleg să îşi petreacă restul zilelor la mănăstire, fie în cazul bolii, când bolnavul speră că astfel Dumnezeu îi va veni în ajutor şi-l va tămădui. Primele etape din procesul de călugărire au loc imediat după acordarea divorţului, în incinta Mitropoliei, când se stabileşte şi spre ce mănăstire se va îndrepta solicitantul. Neştiind ce-l aşteaptă, el poate cere un răgaz de acomodare cu viaţa monahală în care să chibzuiască dacă i se potriveşte sau nu călugăria.

Bolnavă de epilepsie, Maria din satul Petreşti, judeţul Vlaşca, alege viaţa la mănăstire în locul căsătoriei şi, fiindcă nu cunoaşte „orânduiala”, îi crere mitropolitului s-o trimită cinci luni la schitul Valea Mare din judeţul Muscel unde maica stareţă s-o „povăţuiască...până să să facă gătirea de hainele călugării”. Dorinţa ei este respectată şi i se acordă nu cinci, ci şase luni de chibzuinţă, luni care reprezintă concomitent şi o perioadă de cercetare din partea stareţei asupra voinţei şi conduitei candidatei.

În faţa traiului rău şi alte femei cred că speranţa lor de supravieţuire n-o reprezintă decât mănăstirea, singurul loc de refugiu din faţa violenţei masculine. Pentru a obţine divorţul mai uşor, după două sau trei tentative eşuate, soţia promite că, dacă i s-ar reda libertatea, se va îndrepta către mănăstire. Aceste promisiuni sunt cât se poate de sincere în momentul divorţului şi uneori convertirea începe imediat, dar recluziunea din spatele zidurilor, singurătatea şi rigorile vieţii monahale devin repede incompatibile cu propria lor fiinţă şi nu se pot adapta la noua existenţă oricât de mult ar dori.

Stoiana din Bucureşti parcurge o astfel de experienţă. După cinci luni de convieţuire cu Iane cojocarul, crede că numai la schit poate găsi liniştea şi mântuirea de chinurile pe care le-a îndurat, mai ales că soţul ei nu şi-a respectat niciodată promisiunile date în faţa soborului. Acesta, în loc să-i despartă, îi pune să facă un alt zapis de împăcare.

Ajunsă la schit, Stoiana îşi dă repede seama că nu este făcută pentru o astfel de viaţă şi aşteaptă un bun prilej pentru a renunţa. Acesta apare într-o zi, când află că soţul ei a plecat la Ţarigrad. Din moment ce motivul pentru care se află la mănăstire nu mai există, Stoiana fuge cu prima ocazie şi se reîntoarce în Bucureşti reluându-şi viaţa de laică.

Norocul ei nu durează prea mult, întrucât într-o zi, pe neaşteptate, pe una din uliţele mahalalei, se întâlneşte cu Iane. Acesta a dat, fără zăbavă, jalbă la Mitropolie, cerându-şi nevasta înapoi. Pusă din nou să aleagă între călugărire şi căsătorie, Stoiana preferă viaţa conjugală care i se pare mult mai uşor „de purtat”. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră