Din vremea lui Pazvante Chiorul. Îmbrățișări și atingeri erotice la hora satului

17 Mai 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Îmbrățișări și atingeri erotice la hora satului

Oricâte nenorociri s-ar fi abătut asupra lor, orice necazuri ar fi avut și oricât de săraci ar fi fost, oamenii, mai ales în mediul rural și mai ales cei tineri, nu uitau a învârti horele, în fiecare duminică sau în zilele de sărbătoare. Era cel mai la îndemână și cel mai simplu mod ca flăcăii satelor să îmbrățișeze, să mângâie și să atingă erotic fetele pe care le îndrăgeau. Cele mai multe viitoare căsătorii aveau ca punct de plecare hora satului. Și tot acolo adesea se puteau desface căsnicii, atunci când femeile mai rele de muscă se lăsau jucate cu foc, pipăite și amețite de alți bărbați, spre disperarea soților geloși care musai luau măsuri.


Când, în 1814, Tache Merișescu ajunge într-un sătuc de pe lângă București, muzica reușește să-l lege de grupul fetelor și al femeilor ce se pregătesc de nuntă. Logofețelul Tache, fiul de numai 17 ani al negustorului de vite Foti Merișescu, are vocea plăcută și dezmiardă auzul țăranilor cu versuri auzite numai la București. În memoriile acestui boiernaș, muzica este intrinsec legată de sociabilitate.

Primit cu ospitalitate într-o casă plină de fete, scăpate pentru scurtă vreme de orice supraveghere, Tache le privește cu curiozitate și cu plăcere cum se pregătesc pentru nunta din sat. Se amestecă în jocurile lor, le ajută să se împodobească, se amuză, le ascultă cântând: „Ai Didină la poiană/Să săpăm o buruiană/Buruiana macului, să o dăm bărbatului/Să se ducă dracului”. Versurile aparțin mediului popular, în care relațiile dintre lumea masculină și lumea feminină se construiesc și se deconstruiesc în permanență.

Fetele sunt tinere, încă nemăritate, așadar fără experiența vieții de cuplu, dornice să placă, dornice să fie iubite și curtate, dar conștiente de lucrurile mai puțin plăcute într-o relație. Or, muzica și dansul permit o galanterie mult mai invazivă decât ar permite curtarea propriu zisă. Hora, nelipsită în zilele de sărbătoare și de duminică, dă voie trupurilor să se întâlnească. Înghițiți în cercul horelor, tinerii și tinerele își lasă trupurile să fie absorbite în ritmul dansului: „cot la cot, plesneau din palme, iar când și când făceau o piruetă înceată, în ritmul muzicii, al cărui tempo a devenit însă mult mai iute, până când toți au început să danseze, să sară, să se învârtească și să-și plesnească palmele ca nebunii”, povestește un englez fascinat de iuțeala mișcărilor.

Vârtejul horelor îmbie la senzualitate și la voluptate. Loc de întâlnire și loc de priveală în fiecare duminică, hora adună comunitatea tinerilor, căci dansul este doar pentru ei: „cei mai tineri joacă hora lor obișnuită până seara, dar așa de alene, încât abia de li se mișcă trupurile; mai puțin joacă dansul care se cheamă brâul, care cere mai multă mișcare de corp, mai ales agilitate și răpăială de picioare”. Mărturia îi aparține lui Constantin Caracaș, medic al capitalei între 1800-1828, mai puțin interesat de ritm, cât de mișcare, atât de benefică pentru sănătate. Tot el ne informează că la horă se merge până și în timpul iernii.

Dar dacă vara tinerii își delimitează teritoriul printr-un umbrar special amenajat, iarna dau buzna în cârciumi, împărțind cu ceilalți nu numai spațiul, ci și băutura, duhorile rele, moravurile proaste. Hora fiind, așadar, a tinerilor, contribuie la exprimarea cu galanterie a sentimentelor proprii experienței juvenile. Gesturi, îmbrățișări, șușoteli, ciupituri, atingeri, totul pare permis când trupurile sunt inseparabil înlănțuite în mișcările dansului. De aceea femeile măritate sunt excluse și exilate în masa privitorilor. Trupurile nu le mai aparțin, iar experiența dansului ar putea stârni gelozia soților și cleveteala vecinilor.

Intrarea femeilor în horă este marcată de anumite interdicții și are nevoie de acordul celorlalți. Când intră totuși în horă, îndrăzneala e atât de mare, că întreaga comunitate privește, reține și condamnă: „au găsit-o la Tingani, jucând în horă fată mare și așa cu cosițe au dus-o la Cățel de au văzut-o toți oamenii câți s-au aflat la șezători la Cățel”. Mărturia aparține lui Toma, un sătean din Cățelu, județul Ilfov, ieșit în uliță când Manole și-a plimbat soția prin sat, după ce avusese o aventură cu un bărbat oarecare „și fată mare s-au făcut, jucând în horă la Tiganul”. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Alte stiri din Carte

Ultima oră