Din vremea lui Pazvante Chiorul. Dulcea sastiseală și lenea ucigătoare

29 Mai 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Dulcea sastiseală și lenea ucigătoare

Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, sastiseala, taifasul fac parte dintr-un ritual dulce și sfânt al unei elite ce se așează cu mișcări lascive pe sofa. „Șăz într-un unghi de casă, uitându-mă și privind vârful nasului mieu cu ochii amândoi, și tocmai ca gângăniile la vremea iernii, așa sînt: nici din deget nu pociu mișca”, scrie Nicolae Văcărescu, aflat în refugiu la conacul Băneasa, la 5 noiembrie 1814.

Timpul curge altfel, timpul aparține trupului și plăcerilor intime ale vieții, timpul aparține sastiselii, ospețelor pantagruelice, taifasurilor dulci, cafelelor fără șir, șerbeturilor parfumate, vutcilor frumos împodobite cu zahăr, fumului aromat al unei narghilele ușor prefăcute cu ceva afion, gândurilor pierdute în lene și filotimie, suspinelor cântate de alții, nefericirilor abandonate prin ungherele iubitelor și, când nu se mai poate, pribegiilor amare de prin altfel de lumi. Iar sastiseala se transformă într-o adevărată instituție în care timpul se risipește cu folos, la taifas pe divan, cu boierul trăgând din ciubuc și sorbind din cafea, fără dorința de a-și schimba vreodată tabietul.

Conacul stimulează această dulce sastiseală, tovărășia prietenilor și mai ales a familiei consumă orice forță, istovește energiile și îndeamnă prea adesea la siesta după-amiezilor generoase din orice anotimp: „cum s-a terminat prânzul, cam la ora unu, se consumă mai întâi câte un păhărel de rachiu, lichior sau arac (rachiu foarte tare din orez sau alte plante bogate în zahăr), apoi se aprinde pipa și se caută sofaua...Bărbații, femeile copiii, servitorii, până și păzitorii caselor stau la locurile lor ca într-un fel de letargie, trântiți până la ora patru”, scrie Andreas Wolff, medicul multor moldoveni în deceniul opt al secolului al XVIII-lea.

Există în rândul acestei categorii sociale o dorință de sastiseală atât de mare, astfel încât aceasta devine o obligație, o consecință logică a statutului social: „boierul, cât de mic, trebuie să-și facă tabietul după masă”; „boierul, cât de sărac, tot își odihnește bucatele după masă”. Priviți-l, mai apoi, pe marele boier Iordache Filipescu în litografia realizată de Charles Doussault pentru revista L’Illustration din 31 decembrie 1854: tolănit pe sofa, cu papucii odihnindu-se cuminte la poalele patului, cu luleaua bine garnisită cu tutun parfumat, poate și cu-n dram de afion, cu mătăniile gata să numere gândurile risipite prin cotloanele ațipelilor, așternut pentru sastiseala după-amiezilor pustii...

Pentru această dulce sastiseală, boierul își ridică conace, chioșcuri, grădini, sacnasie; își construiește de fapt un înveliș protector care să-l țină departe de orice stenahorie. Cum cea mai mare parte a vieții cotidiene se petrece în interior, preocuparea pentru confort și pentru frumos este destul de susținută. Sofale și divanuri se așează prin odăi peste covoare de Brusa, sofalele susțin filigenele, zarfurile, caranfilele cu apă, chiselele cu dulceață. Petrecerea timpului are loc în cadrul unui ritual al sastiselii care, în fapt, e o lene de te doare! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Alte stiri din Carte

Ultima oră