Cântecul are o mare importanță în curtarea fetelor. Logofețelul Tache Merișescu cântă cu voioșie prin vii dragostea lui pentru Păuna: „Două inimi nu-mi dau pace/Amândouă silă îmi face/Mie numai una-mi place”. Versurile vor fi apoi cântate și în limba greacă. Alegerea nu este întâmplătoare, întrucât tânărul, instruit se pare, se află în compania unor cuconițe Băleanu. Vrea astfel să-și facă cunoscute intențiile, dar și cunoștințele, vrea să atragă atenția și reușește; „cine te-au învățat cântecul, mi-au zis tot grecește”, povestește cu mândrie.
În aceeași epocă „Frumoasă vecina noastră” este cântat cu asiduitate sub multe ferestre, iar „naturalele de fir” împodobesc atâtea rochii, că devin legendă. În timp ce „Aolică, dică Floare” varsă venin peste rănile sufletești ale tinerilor neconsolați, „ce bătuți de vânt și arși de soare”, „cu bășici la picioare”, așteaptă un semn de la o ibovnică nehotărâtă. „Chip frumos”, „puică”, „dragoste”, „trandafiri”, „foc”, sunt cuvinte preluate de lăutari din limbajul cotidian și cântate la horele din timpul sărbătorilor.
Cuvintele îi inspiră și pe îndrăgostiți și pe lăutari, care, cu toții, cântă în versuri alte și alte iubiri, amintind necontenit inima, patima, văpaia, focul, neliniștea, dorința, ardoarea, durerea, disperarea. Muzica nu este numai apanajul țăranilor. Inspirați de Erotocrit, poemul care a contribuit mult la redefinirea eticii iubirii, boierii folosesc cu larghețe tarafurile de lăutari.
Pentru a rămâne în contextul acestui început de secol, ar fi de amintit spectacolele nocturne care au răscolit mahalalele pe vremea lui Alexandru vodă Ghica. În frunte cu chiar domnul, care „dăzmierde pă nevasta lui Pavel” prin mahalaua Colentinei cu „plimbări cu lăutari”, făcând să răsune noapte de noapte, ulițele de cântece și de chiuituri, de veselie și de țipete, de lătrat de câini și de focuri de pistoale. E urmat de beizadea Costache Caragea, de fiul său Iancu, de Bărcănești sau de Bărbucică Caragea.
Pe buzele tuturor se citesc vorbe care amintesc de voluptate: sâni și trandafiri, amorezi și săgeți, „picături din roa fericirii”, „ lanțul dulce al iubirii”, „robia iubirii”, „Afrodita și sărmanul Amor”, „inimă, credință, ardoare”, „locaș al grațiilor și cuib al amorului”, lacrimi și suflete tremurând.
Puși să cânte la ferestrele fetelor, ale femeilor măritate, ale ibovnicelor, lăutarii sunt îndrumați să arate cât mai mult patos: „Oftează, cioară!” sau „Oftează mai tare, cioară!”. Cu ajutorul lăutelor și al țimbalelor, ibovnicul își exprimă esntimentele și iubirea neîmpărtășită. Azi, e mai simplu: se dau dedicații la radio sau tv! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
