1987. Studentul Gheorghe Leonte, urmărit de grănicer şi ucis în Ungaria! Un caz cu ecou internaţional

08 Apr 2016 | scris de Marina Constantinoiu Istvan Deak
1987. Studentul Gheorghe Leonte, urmărit de grănicer şi ucis în Ungaria! Un caz cu ecou internaţional

Campania FRONTIERIȘTII continuă cu un caz cu ecou internațional. Unul dintre cazurile emblematice pentru politica regimului comunist din România în materie de apărare a frontierei de propriii cetățeni.

Graniţa română spre Iugoslavia era bine supravegheată. Aici au existat turnuri de pază şi grăniceri care au tras în fugari, au existat câini dresaţi să caute urme şi sârme
întinse aproape de sol pentru a împiedica mersul sau altele de semnalizare, iar pe drumurile de acces în localităţile de lângă graniţă precum şi în gări aveau loc controale ale persoanelor.

Conducerea politică a luat măsuri dure împotriva fugii din țară a românilor.
La 26 octombrie 1971 Consiliul de Stat a promulgat Decretul nr. 367/1971 „privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozive”. Acest decret legitima şi forţa utilizarea armelor de foc la graniţă împotriva fugarilor.

Dacă în teorie se făceau eforturi pentru a da o aparenţă umană, în spatele acestui decret se afla totuşi o altă intenţie, consideră cercetătorul german de la arhivele fostei securități est-germane STASI, Georg Herbstritt. Având în vedere situaţia de la graniţe, era vorba în primul rând de a legitima utilizarea armelor de foc împotriva fugarilor. Tentativele de fugă trebuiau împiedicate prin forţa armelor, chiar dacă astfel fugarii mureau.

Doina Magheţi, fost ofiţer de armată, care a lucrat o vreme ca jurnalistă, publică în volumul „Graniţa”, apărut în 2007, informaţia că numai un singur militar a fost trimis în judecată din ultimul lot de dosare de pe frontiera de sud-vest, păstrate de Procuratura Militară Timiş după 1989, în cazurile de frontierişti împuşcaţi.

Ni s-a precizat de la Brigada de Grăniceri din Timişoara că toate cazurile privind frontiera au fost soluţionate, iar militarii, mai puţin unul, au fost scoşi de sub urmărirea penală, pentru că au acţionat conform Decretului 367 din 18 octombrie 1971....În acelaşi context ni s-a subliniat că orice cartuş folosit în timpul misiunilor de pază era justificat pe baza unor anchete. Efectivele de militari care îşi desfăşurau serviciul în posturile de pază erau mari, aşa încât era imposibil ca aceste fapte să fie trecute sub tăcere, având în vedere şi infiltrarea contrainformatorilor militari, subordonaţi direct Securităţii”, scrie ea.

Datele despre frontieriştii răniţi sau ucişi au fost extrase pentru Doina Magheţi dintr-un raport pus la dispoziţie de biroul de presă al Brigăzii de Grăniceri din Timişoara.  Raportul a fost întocmit pe perioada 1980-1989.

Purtătorul de cuvânt al Marii Unităţi de Grăniceri, locotenent-colonel Ilie Mariş, şi prim-procurorul Parchetului Militar Timişoara, colonelul Petre Izdrescu, nu şi-au respectat promisiunea de a cere aprobarea de la Bucureşti pentru accesul în arhivă, cu scopul de a se studia aceste dosare. Actele sunt, în continuare, sub cheie”, scriu Johann Steiner şi Doina Magheţi în lucrarea „Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei”.

mormintele tac

 

Cazuri de frontierişti împuşcaţi

În cartea sa, „Graniţa”, apărută în 2007, Doina Magheţi reuşeşte să enumere numele a 13 frontierişti care au fost împuşcaţi în perioada 1983-1989.

Printre cei omorâţi se află şi Gheorghe Leonte, împuşcat la 29 mai 1987, în apropiere de Beba-Veche, în zona cunoscută sub denumirea de Triplex Confinium. Triplex Confinium (din latină, „graniţă triplă”) este numele locului în care se întâlnesc graniţele României, Republicii Ungare şi Serbiei. Este cel mai vestic punct din România, amplasat pe meridianul 20°15′44″ longitudine E, în comuna Beba Veche.

Despre grănicerul care a tras şi l-a ucis pe studentul Gheorghe Leonte a povestit, pentru miscareaderezistenta.ro, Romeo Bălan, fost şef al Parchetului Militar Timişoara, procuror militar în 1988 şi 1989 la Parchetul Militar din Timişoara.

„Este vorba despre un grănicer care a fugărit un frontierist, ajungând să pătrundă, în urmărirea lui, în toate cele trei ţări! Militarul, care era călare, a depăşit frontiera României, s-a dus după frontierist, şi l-a împuşcat. Eu nu mai ştiu cum a fost condamnat, asta nu îmi aduc aminte, dar ştiu că a fost trimis în judecată, sigur a fost condamnat, dar n-a fost trimis în judecată pentru omor, ci pentru ucidere din culpă.

Grănicerul şi-a justificat fapta spunând că dacă voia să-l împuşte, îl împuşca de prima dată, dar el l-a urmărit tocmai cu scopul de a-l reţine, nemaiţinând cont de frontiere, iar în alergare s-ar fi declanşat accidental focul, el având arma asupra sa.

E o discuţie juridică, sigur. E intenţie clară de a-l omorî sau un accident? Cert este că de acesta îmi aduc aminte”, a explicat Romeo Bălan despre cazul de la Triplex Confinium.

TRIPLEX BORNA

Bornă frontieră, Triplex Confinium 

A trecut graniţa călare, urmărind frontieristul

Johann Steiner şi Doina Magheţi afirmă, în cartea lor, că şi presa din Vest s-a ocupat de acest caz, dar numai ca urmare a faptului că Ungaria  a protestat oficial şi a făcut publice cele întâmplate.

Soldatul-grănicer a trecut călare graniţa, cu intenţia de a-l aduce înapoi pe Gheorghe Leonte, dar acesta a încercat să se apere, ceea ce l-a determinat pe soldat să-l împuşte şi să-l aducă apoi peste fâşie înapoi în teritoriul românesc.

Acest soldat este unul dintre puţinii care au fost condamnaţi. Dar sentinţa n-a fost pentru că a ucis un frontierist, ci pentru că a violat teritoriul ungar trecând graniţa şi făcând uz de armă”, scriu cei doi autori. Din aceeaşi sursă, Doina Magheţi a aflat despre opt militari condamnaţi pentru folosirea abuzivă a armamentului.

Romeo Bălan îşi mai aminteşte de un caz care la vremea lui a provocat oarece agitaţie.

Romeo Balan

Romeo Bălan, fost procuror militar. Foto: Bogdan Constantinoiu

„Îmi mai aduc aminte de un caz din zona Jimbolia, cu puţin timp înainte de decembrie 89. Persoana respectivă a încercat să treacă frontiera cu un utilaj agricol, efectiv. Militarii au tras îl utilaj, în el, şi omul a fost rănit la picioare. Ştiu că în prima parte a lui 1990 a fost mare tevatură cu acest dosar, pe ideea că omul reclama. Omul n-a murit, dar a rămas cu ceva sechele la picioare, mergea în cârjă.

De regulă, grănicerii nu erau judecaţi pentru ucidere din culpă. În exemplul pe care vi l-am dat, cu Triplex Confinium, aşa s-a considerat, că din eroare grănicerul a apăsat trăgaciul şi aşa a pornit glonţul.

Noi nu îi cercetam pentru ucidere din culpă. Procurorul militar era sesizat că soldatul grănicer a deschis focul şi a murit cineva, şi acesta era cercetat pentru omor. Atunci când îndrepţi arma asupra unei persoane şi deschizi focul asupra ei, cel puţin intenţia indirectă, faptul că accepţi să îl omori, este prezentă. Că şi pe vremea aia se spunea să tragi la picior, era o recomandare. Păi tragi la picioare dacă nimereşti la picioare!

La vremea respectivă omorul se pedepsea cu 15-20 de ani de închisoare. Dar pentru uciderea din culpă pedeapsa era mult mai mică, de 2-6 ani”, ne-a explicat fostul procuror militar.

Dosarele întocmite de Procuratura Militară îi vizau pe grănicerii care foloseau armamentul din dotare împotriva unor fugari. De aceea pe fiecare dosar este înscris numele soldatului, şi nu al victimei, explică şi jurnalista Brînduşa Armanca, în cartea ei, intitulată „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media”.

frontieristii istoria recenta

 

Procedura

Mai întâi Brigada de Grăniceri făcea un raport în baza Decretului 367 din 1971, pentru a vedea dacă armamentul s-a folosit conform ordinelor şi regimului local.

Apoi Procuratura făcea ancheta şi dădea o soluţie în legătură cu legalitatea utilizării armei, după ce aduna probe ca fotografii şi schiţe de la locul unde cădeau împuşcaţi frontieriştii civili, declaraţiile militarilor, procese-verbale, documente militare etc.

Deşi erau întocmite riguros, cu descrieri, schiţe şi fotografii, documentele din dosarul de cercetare nu menţionau niciodată brutalitatea cu care erau trataţi frontieriştii şi doar în cazuri excepţionale soldaţii erau judecaţi şi condamnaţi pentru folosirea abuzivă a armamentului sau pentru vătămare corporală.

Comandanţii de subunităţi, de teamă să nu aibă un număr prea mare de treceri ilegale înregistrate în timpul serviciului lor, îi îndemnau pe militari să acţioneze cu brutalitate, mai scrie Brînduşa Armanca.

Între dosarele existente în arhiva Procuraturii Militare Timiş în 1988, cazul Leşan Savir, un tânăr de 19 ani, împuşcat în plămân, ilustrează mistificările uzuale pentru disculparea grănicerilor.

În declaraţia sa, patrula C.I, care a tras, se justifică prin faptul că erau doi-trei fugari, iar cel asupra căruia s-a tras nu s-a oprit la somaţie, deşi a acţionat aşa cum îi indicau regulamentele militare, scrie Brînduşa Armanca.

Dosarul conţine opt schiţe detaliate, trasate în creion color, care stabilesc traiectoria „infractorului”, poziţia militarului care a tras etc, şase fotografii ale victimei, în poziţia şi locul unde a fost ucisă. Fotografiile conţin marcaje şi note privind orificiile de pătrundere şi de ieşire ale gloanţelor, descrieri ale hainelor etc.

Probele arată, contrar declaraţiei autorului, că tânărul a fost împuşcat în piept, nu în picior.

În dosarul victimei Ciucur Ion, în vârstă de 31 de ani, decedat la Livezile în 1983, menţionat de autoare în cartea sa, se precizează că „nu s-a supus somaţiilor legale şi a lovit militarul cu o plasă în care avea obiecte tari.”

Scriptic se consemnează că fugarul a fost rănit doar în umăr, dar schiţele arată că s-a tras o rafală de 25 de cartuşe care au ieşit prin abdomen, plămâni etc.

Soldaţii, ofiţerii şi subofiţerii nu ajungeau să fie judecaţi sau condamnaţi decât în rare cazuri, din necesităţi statistice, considerându-se că servesc patria, mai notează autoarea.

„În dosar nr.192/P/1985, soldatul N.I, de la UM 02872 Timişoara este anchetat pentru omor, conform art. 174 din Cod Penal. Soluţia dată în 08.07.1985 este NUP, neînceperea urmăririi penale, cu motivaţia pe care o oferea legea dură a frontierei, care făcuse din România lui Ceauşescu o închisoare”, scrie Brînduşa Armanca.

„Li se spunea frontieriştii”

Jurnalista a realizat pe parcursul anului 1999 pentru TVR Timişoara un film documentar despre cei care fugeau din România comunistă, ocazie cu care a avut la dispoziţie câteva dosare cu „frontierişti”. Procuratura Militară din Timişoara, care acoperea zona de vest, deţinea un lot de dosare ale acestora, ucişi între anii 1983-1989, dosare care SE DISTRUGEAU după opt ani, conform reglementărilor arhivelor militare din acea vreme.

 

Reglementări în vigoare: Decretul 367/1971

Despre reglementările în vigoare în acea perioadă ne-a vorbit, pe larg, fostul procuror Romeo Bălan, explicându-ne contextul în care se aplica legea.

„Noi am avut un decret, Decretul 367 din 1971, care reglementa uzul de armă. Acesta era cu privire la regimul armelor şi muniţiilor, dar în cadrul acestui decret existau unul sau două articole din ce îmi amintesc eu care reglementau uzul de armă, dar uzul de armă nu era ca şi acum, specific forţelor de ordine, jandarmilor, Poliţiei, Armatei, era un uz de armă general, pentru că toţi erau militari la vremea respectivă. Şi grănicerii, şi poliţiştii, şi securiştii, şi Armata aveau acelaşi uz de armă, care era formulat la modul general. Dacă nu se opreşte la prima somaţie, se trage un foc în sus, după care se trage asupra celui care nu se supune somaţiei.

La vremea respectivă acel decret trebuia aplicat. Problema era a justiţiei, dacă uzul de armă era aplicat conform legii sau nu. Era destul de dificil să vii la faţa locului şi să stabileşti dacă primul cartuş a plecat în sus şi al doilea a plecat în om sau invers!

Ei, acest lucru nu întotdeauna corespundea neapărat cu situaţia frontierei, dar ăsta se aplica, altul nu era. Exista şi posibilitatea conform reglementărilor de atunci să deschizi focul fără somaţie dacă santinela era ameninţată sau atacată prin surprindere.

Erau şi atunci recomandări ca şi acum: să nu tragi asupra femeilor, a femeilor gravide, a minorilor sau asupra spaţiului altui stat”, povesteşte Romeo Bălan.

santinela

 Punct de pază a frontierei. Foto: Bogdan Constantinoiu 

Despre caracterul politic al detenţiei pentru trecerea ilegală a frontierei

Până la intrarea în vigoare a noului Cod Penal, în 1969, celelalte Coduri din perioada comunistă asimilau detenţia pentru trecerea frauduloasă a frontierei uneia politice. Numai că după 1968, când Nicolae Ceauşescu a vrut să arate lumii o altă faţă, noţiunea de deţinut politic trebuia să dispară din peisaj. Aşa se face că frontieriştii au ajuns „deţinuţi de drept comun”, asemeni tâlharilor, de parcă dreptul lor la liberă mişcare era o crimă.

România democratică are de reparat această nedreptate, în cazul majorităţii frontieriştilor. Iar legislaţia ar putea fi modificată în acest sens. Există un model în Germania, unde frontieriştii est-germani, care au fost prinşi şi aruncaţi în închisori, acum sunt reabilitaţi şi primesc despăgubiri de la statul german.

Romeo Bălan ne explică situaţia Codurilor şi a statutului frontieriştilor.

„Eu am prins Codul Penal din 1968, cu intrare în vigoare în 1969, iar la vremea respectivă aceste infracţiuni erau considerate infracţiuni obişnuite, nu aveau caracter politic, nu erau contra siguranţei naţionale.

Articolul sub incidenţa căruia cădeau astfel de cazuri era 245 CP, care incrimina trecerea frauduloasă a frontierei.

Sigur, la modul general, dacă priveşti problema ar putea fi considerate detenţii cu caracter politic, dar numai în măsura în care există o intervenţie legislativă.

Acum, dacă am făcut atâtea legi pentru despăgubiri pentru proprietăţi, pentru despăgubiri pentru cei deportaţi, pentru cei relocaţi şi toate celelalte, cu siguranţă exista loc şi pentru asemenea lucruri. Oamenilor ăstora nici nu li s-a recunoscut ca vechime în muncă această perioadă.

Infracţiunea nu era pedepsită chiar aşa de grav. Era undeva până la doi ani sau trei ani, nu e vorba despre perioade mari, în care să spui despre drept la pensie şi celelalte. Sigur că până la urmă contează şi un an, şi doi ani, cum îi faci.

Eu am fost procuror civil din 1982 până în 1988, după care doi ani procuror militar la Timişoara, înainte de Revoluţie.

Totdeauna am făcut o paralelă, din ce am citit şi eu în media. La nemţi au fost condamnaţi cei din Biroul Politic din RDG pentru cei 300 de împuşcaţi de la Zidul Berlinului. Dar acolo nu era o lege, ci o hotărâre a sistemului lor politic la vârf, în care se spunea că se poate face uz de armă. Şi au fost câteva condamnări ale unor lideri politici, lucru care la noi nu s-a întâmplat”, spune Romeo Bălan.

În privinţa frontieriştilor este adevărat că au existat fluctuaţii, mai ales în funcţie de deciziile statului iugoslav.

„Au fost perioade şi perioade. Au fost perioade în care erau arestaţi preventiv, altele în care erau numai avertizaţi, în care li se dădea amendă administrativă (care era cea mai uşoară formă de sancţionare), perioade în care iugoslavii returnau frontieriştii, aproape pe toţi, şi au fost perioade în care nu trimiteau înapoi, şi în special etnicii, care justificau că se duc să-şi reîntregească familia etc. Şi, evident, perioade în care erau trimişi în judecată şi făceau închisoare. Frontieriştii erau verificaţi, erau nişte lagăre în care ţările vecine îi verificau, nu ştiu cum. Probabil şi ei se asigurau să nu fie trimişi cu alte scopuri, sau cine ştie. Fiecare stat îşi ia măsurile de precauţie pe care le consideră necesare. Şi chiar comunişti cum eram noi, şi unii şi alţii, oricum exista o suspiciune tot timpul.

Nu ştiu care erau criteriile sau politica penală a statului de atunci, cum le hotărau. Eu pot să spun că din zona de care m-am ocupat, aveam regiment de grăniceri la Jimbolia şi la Sânicolau Mare. Acolo existau ofiţeri cu cercetarea penală care îi aduceau pe cei care încercau să treacă frontiera sau care trecuseră frontiera şi erau înapoiaţi, făceau ei un fel de întâlnire între ofiţerii români şi iugoslavi, şi îi predau pe frontierişti”, relatează tot Romeo Bălan.

 

Cine era Serviciul 1B. De la „bornă”

La o infracţiune la frontieră procurorul nu se ducea la faţa locului să facă cercetarea, cărarea de urme etc, îi era adus un dosar gata constituit de către ofiţerul cu cercetarea penală specială din cadrul unităţii de grăniceri. Care la rândul lui avea colaborare cu Serviciul 1 B (b, de la „bornă”).

borna111

„Securitatea avea Serviciul 1, care era pe informaţii interne. Serviciul 1 era împărţit în două: 1A pentru informaţii obişnuite interne, iar judeţele de frontieră, printre care şi Timişul, erau la 1B.

Exista o cooperare, dar cooperarea se realiza şi ei veneau să vadă, probabil, în faza constatării sau a cercetărilor incipiente.

Pe procuror îl interesa dacă într-adevăr omul avea intenţia să treacă frontiera, că şi aici era o mare discuţie. La un moment dat a fost o chestiune interesantă: cei care veneau să treacă frontiera aveau cunoştinţe juridice. În ce sens? Când ţi-l dădea Iugoslavia înapoi, era evident că a trecut frontiera, deci acolo nu mai exista nicio problemă de probaţiune.

Cei care intenţionau să treacă frontiera, şi de regulă erau mai mulţi prinşi decât cei restituiţi, uneori uzau de instituţia desistării. Ei nu erau prinşi întotdeauna pe fâşie, în momentul în care păşeau spre Iugoslavia. Erau prinşi în zonă, că zona de frontieră avea 20 de kilometri în interior.

Găseai pe unul din Galaţi sau din Iaşi în zona de frontieră în cei 20 de kilometri. Sigur că săreau grănicerii, săreau pe el, îl luau, îl chestionau ce caută acolo. Dacă îi mai găseau şi o hartă, o busolă sau un binoclu, era evident că exista o intenţie de fugă”, explică fostul procuror militar din Timişoara.

zona de frontiera

Zonă de frontieră, cu punct de observaţie. Foto: Bogdan Constantinoiu

Desistarea

„Problema e că el putea să spună: „Domne, da. Am vrut să fug, dar între timp m-am răzgândit”, dacă era cu faţa spre Timişoara, nu spre Kikinda sau Vrsec. Şi atunci au fost situaţii în care nu puteai să reţii infracţiunea de tentativă, tocmai justificând prin această desistare. Probaţiunea era un pic mai dificilă, cel puţin în ultima perioadă.

Eu nu contest că s-or fi exercitat violenţe cu sens de constrângere asupra frontieriştilor. Eu vă spun ceea ce ştiu eu cu privire la posibilitatea de a se apăra cu această desistare. Mie personal nu mi s-a plâns cineva că a fost bătut. Posibil să fi fost bătuţi. Nu vă spun că e aşa sau că nu e aşa. Dacă oamenii spun că au fost bătuţi, nu înţeleg de ce nu ar spune că au fost bătuţi. Deci îi cred. Pentru că ei erau prinşi prima dată de cei din frontieră, după care ajungeau la ofiţerul cu cercetarea lor penală specială. Păi de la pichetul respectiv şi până ajungeau la Jimbolia sau Sânicolau Mare, ca să înceapă efectiv cercetarea, treceau prin nu ştiu câte mâini”, ne mai dezvăluie Romeo Bălan.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră