Din vremea lui Pazvante Chiorul. Separarea de corp: trei ani fără împreunare cu nevasta

13 Sep 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Separarea de corp: trei ani fără împreunare cu nevasta

O soluţie găsită de tribunal pentru împăcarea soţilor o constituie separarea de corp. Ea poate fi văzută ca o prelungire a zapisului de împăcare sau drept o altă formă a aceleiaşi soluţii, întrucât obiectivul este acelaşi: reconcilierea partenerilor.

Perioada de separare ţine cont de motiv şi de conduita soţilor, variind între şase luni şi trei ani. În mod practic, soţii sunt despărţiţi, dar nu divorţaţi, ei locuiesc separat, femeia şi-a recuperat zestrea, sau este pe cale s-o recupereze, pe scurt fiecare îşi vede de viaţa lui. Cu toate acestea nici unul, nici altul nu se pot căsători.

Trebuie specificat că raporturile sexuale între soţi sunt cu desăvârşire interzise, existenţa lor duce la anularea deciziei. Abia după acest răgaz are loc o nouă anchetă, mai degrabă o consultare a părţilor, prin care se aprobă împăcarea sau divorţul.

Separarea de corp se pronunţă şi pe un interval indefinit în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii: găsirea unui chezaş, împlinirea zestrei sau până când vinovatul „îşi va veni în simţire”. Această din urmă condiţie ascunde o mare doză de libertate acordată, de regulă, soţului care poate afirma că s-a schimbat după două zile sau după doi ani.

O simplă cerere din partea sa şi separarea se suspendă, iar soţia este obligată să se reîntoarcă acasă. Deşi indicaţia de recăsătorire este clar formulată, populaţia îi dă o cu totul altă interpretare şi consideră că separarea de corp are aceeaşi valoare ca şi divorţul.

Divorţul reprezintă o soluţie imediată pentru cazurile de părăsire a domicilului, boală, călugărie, amestecare de sânge, curvie, în mare parte, şi devine şi pentru trai rău numai după epuizarea celorlalte compromisuri. Dar nici în această etapă divorţul nu îmbracă aceeaşi formă pentru ambii membri ai cuplului.

Dreptul de căsătorie se află în mâinile mitropolitului, iar el îl acordă în funcţie de obstinenţa, vârsta şi greşelile partenerilor. Astfel, el poate retrage dreptul de recăsătorire ambilor parteneri atunci când nici unul, nici altul nu au făcut nici cel mai mic efort pentru a se împăca.

La 2 iulie 1793, când Zoiţa Fălcoiu se prezintă pentru a doua oară în faţa instanţei cerând separarea de soţul ei, Nicolae logofătul, mitropolitul hotărăşte separarea acestora, dar ambii pierd dreptul de a se recăsători, întrucât pricina invocată de soţ este considerată „fără temei”.

Neaga şi Anastasie Dascălu din Voiculeşti, judeţul Ialomiţa, primesc amândoi dreptul de a se recăsători după separare, dată fiind tinereţea lor, cu alte cuvinte, ei se află încă la „vârsta patimilor”, iar Biserica încearcă s-o înscrie în cadrul legitim al căsătoriei, pentru a evita păcatul trupesc şi implicit dezordinea sexuală.  ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră