Din vremea lui Pazvante Chiorul. Trecerea la altă credinţă pentru a putea divorţa

06 Noi 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Trecerea la altă credinţă pentru a putea divorţa

Mitropolitul acţionează de cele mai multe ori ca un arbitru încercând “să restabilească pacea şi nu să impună legea”, pentru că păstrarea ordinii este mult mai importantă decât aflarea adevărului. Pe de altă parte, mitropolitul nu poate accepta cu uşurinţă luarea unei decizii definitive care contravine convingerilor sale religioase.

El este judecător, dar în acelaşi timp şi preot, or, în calitate de reprezentant al Domnului pe pământ trebuie să spere, să încerce, la infinit, să salveze sufletele, să propună dragostea în locul urii, înţelegerea în locul disputei, iubirea de aproape în locul scandalului.

El este un mediator şi în ultimă instanţă un judecător, iar în calitate de protector al familiei şi al moralei creştine, mitropolitul încearcă să păstreze aceste valori cu orice risc. Acţionând aşa, conflictul ajunge să nu se stingă aproape niciodată, chiar învoiala propusă şi arbitrată de mitropolit şi de clerici nu aduce şi stingerea conflictului.

Indulgenţa arătată de mitropolit ar putea fi văzută şi ca o teamă în faţa concurenţei reprezentată de către celelalte religii, în speţă islamismul, catolicismul şi protestantismul.

Eleftheria Papagianni crede că supuşii Bisericii greceşti – este vorba de creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman – “ n-aveau aparent nici un scrupul în a recurge la tribunalele otomane, şi pentru a obţine un divorţ chiar de a se converti la islam”.

Şi în Ţara Românească se observă, nu atât recursul la justiţia otomană, cât fuga soţilor şi a tinerilor la Giurgiu, Brăila sau Dâstor (Silistra), zone aflate sub jurisdicţie otomană, şi chiar convertirea la islam atunci când întâmpină opoziţia bisericii.

La rândul ei, Biserica Ortodoxă română reprezintă o tentaţie pentru catolicii de la frontiera ţării şi pentru cei din interior care îmbrăţişează noua confesiune numai pentru a putea divorţa.

Câteva cazuri se regăsesc în paginile condicilor unde, mai ales femeile, au trecut la ortodoxie şi, foarte aproape de momentul convertirii, au intentat un proces de divorţ.

În documente ele sunt identificate după vechea confesiune purtând apelativul de “papistaşa”, “botezata” sau fiind menţionat locul de origine, de obicei, “ţara nemţească” şi trecerea la “pravoslavnica credinţă”.  

(Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră