Din vremea lui Pazvante Chiorul. Desfrâul conjugal masculin. Amantele, "spărgătoare de casă"

02 Ian 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Desfrâul conjugal masculin. Amantele, "spărgătoare de casă"

Desfrâul conjugal masculin (după cum arătam în episodul trecut pe www.miscareaderezistenta.ro), în secolul al XVIII-lea, îmbracă mai degrabă o formă economică şi nu una dezordonată, căci soţia intră în panică atunci când economia cuplului se subţiază pe zi ce trece. Amanta devine prioritatea şi soţul deturnează toată puterea de muncă către casa acesteia.

Astfel, Stamata se plânge că soţul ei, Cârstea cazac, s-a „înădit” cu o nevastă din mahala şi, din acest motiv, viaţa ei s-a transformat într-un iad. La judecată, soţia se vede şi ea apostrofată de părinţii clerici, deoarece nu-i dă soţului „căzuta supunere şi cinste”, îi întoarce vorbele şi-i răspunde cu cuvinte proaste.

Se remarcă, în primul rând, toleranţa soţiilor care nu ajung la tribunal decât atunci când traiul rău este agravat de prezenţa altei femei. Adulterul devine un pretext pentru a-şi argumenta mai bine plângerea, şi iată ilustrarea cea mai elocventă a acestei situaţii în exemplul următor.

Tudora din mahalaua Gorganului a suportat timp de zece ani escapadele soţului, bătăile şi insultele până într-o zi, de Crăciunul anului 1783, când Dumitru i-a vândut rochia cea bună, pentru a petrece cu o „curvă din mahala”. Două luni l-a ameninţat că-l va pârî la Prea Sfinţia Sa dacă nu-i aduce altă rochie. Soţul a continuat s-o bată şi să petreacă cu altele nestingherit, aşa că Tudora a făcut jalbă, iar miezul petiţiei îl constituie rochia prăpădită cu acea „floarţă de muiere”.

Apoi, se observă toleranţa arătată de autorităţile ecleziastice adulterului masculin. Clericii îi manipulează atât de bine pe împricinaţi că până la urmă femeia, care a venit să se plângă, capătă o parte din vina disputei conjugale.

În al treilea rând, apare diferenţa în ceea ce priveşte judecarea acestor pricini: adulterul feminin constituie o mare atingere adusă cinstei bărbatului şi este judecată după Pravilă; adulterul masculin este asociat traiului rău care nu implică nici dezonoarea, nici separarea.

De aceea şi sancţiunile aplicate celor două sexe îmbracă forme diferite: femeia adulteră este trimisă la mănăstire o vreme, şi, dacă soţul n-o mai primeşte, ea pierde zestrea, darurile dinaintea nunţii şi poate fi călugărită cu sila, după ce în prealabil a fost bătută, globită şi „dată prin târg”; bărbatul, deşi a comis un adulter, deşi Codul penal prevede aceleaşi sancţiuni, cu excepţia mănăstirii, el nu este judecat ca atare.

Primeşte doar dojană şi sfaturi, eventual câteva toiege la tălpi în caz de recidivă. În acest tip de relaţie, amanta se pedepseşte şi nu soţul, ea este considerată „spărgătoare de casă”. Ea este închisă, bătută şi cel mai adesea îndepărtată din comunitate pentru a se evita o eventuală întâlnire.

Se pune în acest mod capăt legăturii ilicite, considerându-se că pericolul a fost înlăturat. Familia unită, familia sfântă are prioritate în faţa unei legături ilicite şi pentru a păstra această imagine, amanta este sacrificată.   (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră