Ion Caramitru: “Pentru mine, energia creatoare a Balcanilor este superioară, în acest moment, centrului Europei, care a abosit, care e ruginit”

17 Noi 2017 | scris de Geanina Sandu
Ion Caramitru: “Pentru mine, energia creatoare a Balcanilor este superioară, în acest moment, centrului Europei, care a abosit, care e ruginit”

Scriitori, regizori, actori, pictori, critici de teatru, compozitori, scenarişti - într-un cuvânt artişti - din toate ţările balcanice, s-au adunat sub acoperişul Academiei  Balcanice Europene, o structură care vrea să aşeze cultura din această zonă greu încercată a Europei pe piedestal, acolo unde îi este locul. 

Abia înfiinţată, fără un statut definitivat şi fără o conducere bătută în cuie, este reprezentată temporar de directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, Ion Caramitru. În cadrul unui interviu, am încercat să aflăm care este visul acestei Academii, compus din visele a câţiva artişti mari ai Balcanilor. 

Reporter: De ce Academia Balcanică Europeană?

Ion Caramitru: Dintr-un motiv care a început să îşi facă loc în ultimii 15 ani. Am mers la faţa locului, în diferite ţări din această parte a Europei, sau am primit la Bucureşti turnee şi personalităţi care, fie au fost invitate la festivalurile naţionale de teatru, fie au pus în scenă sau ne-au dat dreptul de autor pe texte de teatru. 

În ceea ce mă priveşte, evident că povestea pleacă de la lumea teatrului. În general, pornind de la anii scurşi de la Revoluţie, au fost câteva etape de dezvoltare şi de cunoaştere în acelaşi timp, privind cultura europeană. 

În primii ani am fost obsedaţi să recuperăm ceea ce am pierdut pe o distanţă lungă de timp, anume contactul cu literatura, arta, filosofia, lumea gândurilor şi spaţiul ideilor din Apusul Europei. 

Să ne amintim că era interzis să traducem şi să publicăm cărţi importante ale marilor autori care nu conveneau regimului comunist sau să aducem trupe care nu jucau piese comestibile pentru regimul nostru. 

La fel, filmele erau cenzurate. Dorinţa noastră de a reveni în Europa a fost atât de puternică încât ne-am aruncat spre cultura interzisă. 

Or, primii zece ani, cel puţin, au fost plini de asemenea iniţiative, printre care, în special cartea şi-a făcut loc masiv în viaţa culturală, prin traduceri ale autorilor interzişi în România. Noi primeam filme pe casete şi le circulam noaptea de la unul la altul, ca să vedem măcar aşa câte un film de excepţie, care nu putea fi văzut pe ecrane. 

Apoi, ne-am căutat pe noi înşine în sistem, am aerisit repertoriile, am căutat dramaturgie contemporană şi n-am găsit, n-am avut literatură de sertar, cum se numea, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Ne-am constituit într-o uniune de creaţie, care este UNITER-ul. Prima urgenţă a fost crearea competiţiei anuale - Cea mai bună piesă românească a anului - care se dezvoltă şi acum, care nu a adus cine ştie ce mari producţii, dar câteva piese au fost remarcabile şi imediat puse în scenă. 

Apoi, am fost obsedaţi să mergem în Occident cu teatrele noastre. Am reuşit să facem structuri asociative cu Marea Britanie, structura NOROC, care a  funcţionat foarte bine până la un moment dat, am asociat UNITER-ul cu structuri asemănătoare din Franţa, am creat teatrul franco-român, ne-am asociat prin burse şi prin granturi sistemelor care ofereau tineretului profesionist dreptul de a se duce să studieze acolo pentru a se putea alimenta cu gândirea europeană asupra domeniului de care se ocupau. 

Foarte multe asemenea iniţiative au avut rolul și importanța lor. Ca să nu mai vorbesc de participarea României la marile festivaluri din Europa şi nu numai. Am ajuns până în Japonia, am fost şi la Bienala de la Sao Paulo cu Teatrul Românesc. Şi în Australia. 

La un moment dat, căutându-ne pe noi înşine, ne-am dat seama că iluzia potrivit căreia numai din Apusul Lumii Europene vine adevărul s-a cam spulberat. 

În ţările balcanice, asociate în această iniţiativă a Academiei s-au petrecut foarte recent evenimente dramatice din punct de vedere social, economic, ne-am trezit chiar cu războaie religioase ca în Evul Mediu, cu nedreptăţi flagrante, cu imigraţie, cu eroisme locale justificate sau nu, în funcţie de apartenenţa politică, etnică sau religioasă a unuia sau celuilalt. 

Literatura dramatică şi producţia cinematografică din aceste ţări au căpătat o importanţă covârşitoare. Să ne uităm la filmul “No man’s land”, care se ocupă în mod clar şi moral de un război de acest gen, între Bosnia şi Serbia şi care a luat Premiul Oscar pentru film străin şi pe care îl prezentăm acum teatral la TNB. 

Este o energie umană, o dezlegare de convenţii şi un strigăt masiv de ajutor şi, în acelaşi timp, un strigăt prin care se cer drepturi pierdute şi apartenenţe la realităţi “adevărate” privind viaţa socială şi politică a ţărilor respective. Fiecare îşi cere dreptul la viaţă, la modul dramatic. 

Or, această ciocnire între om şi realităţile lumii în care trăieşte e născătoare de artă şi de întâlniri - sunt câteva festivaluri în Balcani de primă importanţă, unde ceea ce se selectează şi vine ţine cont de multe dintre lucrurile pe care am încercat să le explic acum. 

Şi atunci, ne-am gândit, pornind şi de la ideea mea şi a domnului Jordan Plevnes, rectorul unei universităţi de artă şi media din Skopje şi care a fost şi ambasadorul Macedoniei la UNESCO, de a ne structura într-o asociere cu acest titlu - Academia Balcanică Europeană. Titlul spune destule despre intenţii, dacă e şi academie în sensul poetic, dar balcanic-europeană spune tot. Adică Balcanii fac parte integrală din Europa, dar sunt şi o zonă compactă de vechi şi ciudate asocieri între etnii, populaţii şi de rit ortodox, şi de rit musulman şi de rit catolic, care au convieţuit în anumite perioade ale omenirii, dar au şi fost în conflicte absolut demente. 

Au fost momente în care, ţinute în frâu cu forţa, de Imperiul Otoman, lucrurile au avut o anumită culoare, apoi, în regimul dictaturii comuniste, Iugoslavia a fost o ţară înfloritoare, fiind un imperiu la rândul ei şi care avea un statut social şi internaţional de invidiat. 

Iugoslavii puteau călători liber în toată lumea, aveau paşapoarte, puteau face afaceri, aveau regim privat de iniţiative materiale, ceea ce în România nu exista. 

Cum s-a destrămat Iugoslavia, cum au reînceput marile conflicte interetnice, care au dus ţările constituite în fosta Iugoslavie şi la dezastre economice și morale. 

Acum mai bine de 15 ani, am fost la originea unei alte structuri care s-a chemat NETA - New European Theatre Action - acum muribundă, în care ne-am asociat ca instituţii atunci, teatre şi organizaţii culturale legate de domeniul teatrului din ţările balcanice. 

Am făcut şi festivaluri, NETA a avut un sediu admnistrativ la Ljubljana, unde standardul de viaţă este mai ridicat decât în celelalte ţări din regiune, poate la cel mai înalt nivel din Europa, unde funcţiona un festival de teatru important şi unde şi-a făcut loc şi această structură nouă. 

Acum trei ani a fost apogeul, când am organizat la Bucureşti Festivalul NETA - unde au venit 13 spectacole din zece ţări balcanice şi care a avut un succes deosebit, a adus în prim plan personalităţi de prim rang ale teatrului european balcanic. 

Cel care conducea NETA a murit neaşteptat şi structura ei, destul de fragilă, abia începuse să îşi facă loc în zona Consiliului Europei, unde putea să se înscrie, în sfârşit, după câţiva ani de activitate, îşi pierde liderul şi se fragmentează. 

Drept urmare, am decis să asociem persoane, nu instituţii. Noutatea acestei iniţiative este că pleacă de la personalităţi care au hotărât să se constituie într-o structură europeană, cu un reprezentant din fiecare țară balcanică.

Grupul de iniţiativă care s-a constituit la Bucureşti a continuat, de fapt, o declaraţie făcută la Skopje, în februarie, iar acum, acasă la noi, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, împreună cu un avocat, care urmează să ne facă un statut, am avut semnăturile grupului de iniţiativă de la Bucureşti, luând în considerare şi semnăturile unor personalităţi care nu au putut veni. 

Aici mă refer la Orhan Pamuk, laureatul Premiului Nobel din Turcia, la Vanghelis, celebrul compozitor din Grecia, la Marina Abramović din Muntenegru, o pictoriţă celebră, la Arta Dobroshi - actriţă, din Kosovo. Toate celelalte ţări au fost reprezentate la Bucureşti, având, însă, şi garanţia semnăturilor celor care nu au putut ajunge. La Bucureşti sunt înscrişi ca promotori ai acestei Academii - Jordan Plevnes din Macedonia, Ion Caramitru din România, Bashkin Shehu - scriitor celebru albanez, Hristo Boychev - care este poate cel mai cunoscut dramaturg bulgar şi care e jucat pe toate scenele europene, în acest moment, Nedim Gursel - scriitor turc, George Banu - celebrul nostru român critic de teatru şi preşedintele de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Vladislav Bajac - scriitor din Serbia, Gradimir Gojer - poet şi eseist din Bosnia, Ana Blandiana, Matei Vişniec şi Răzvan Voncu - din partea României. Aceştia sunt semnatarii documentului de pornire al acestei Academii. Urmează să producem un statut, să îl trimitem membrilor, să îl semnăm, cu amendamente, să vedem care este faza lui finală, ca apoi să mergem la tribunal şi să înscriem această Asociaţie.

Sunteţi primul preşedinte ales al acestei Academii, mulţi considerând România în afara zonei balcanice.

Acest balans între România central-europeană şi România balcanică există de când s-a constituit România Mare, dar e bine să fim şi acolo şi acolo, pentru că o bună parte din structura din sud a României noastre are legături puternice cu zona Balcanilor, ca să nu vorbesc de aromâni şi de faptul că o populaţie românească stă acolo de sute de ani şi că foarte multe rădăcini sunt comune. 
 

A contat faptul că sunteţi aromân în alegerea dvs. ca preşedinte al Academiei? 

Nu. A contat activitatea mea. Dar aşa zisa mea preşedinţie nu este nici măcar interimat. Am structurat puţin ca să vedem cine se ocupă de această treabă. Şi Jordan Plevnes este secretar general, dar nu a decis nimeni acest lucru, că nu avem încă o Adunare Generală. 

Când se va constitui statutul, când în baza lui vom face o Adunare Generală, abia atunci vom putea vorbi de conducere. Acum este vorba de un grup de iniţiativă care şi-a împărţit nişte responsabilităţi, care nu au alte nume, decât acestea: preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general, dar asta pe termen foarte limitat.

Ce înseamnă Balcanii din punct de vedere cultural?

Eu zic că foarte mult. Referindu-mă la carte, s-au făcut eforturi de a se traduce din marea literatură balcanică. Iată, Orhan Pamuk este tradus aproape integral. Nu este o traducere foarte uşoară din limbile acestea. 

În România trebuie să găseşti pe cineva care să cunoască la fel de bine cele două limbi, ca să poată traduce. De multe ori se fac traduceri după alte traduceri, se traduce din franceză sau engleză sau germană. Se traduce mult şi cine are curiozitate să citească, are şi surprize. 

În al doilea rând, e o energie creatoare aparte, şi femeile şi bărbaţii din Balcani sunt viguroşi şi bătăioşi, îşi cer dreptul la viaţă pe faţă, nu pe ascuns, ies la bătaie, în sensul poetic, imediat, în aşa fel încât aceasta se transformă în literatură, sau scoțând în evidenţă neajunsurile firii umane, în condiţiile atât de dramatice ale lumii din Balcani. 

Pentru mine, energia creatoare a Balcanilor este superioară, în acest moment, centrului Europei, care a abosit și a ruginit, care e mult mai axat pe problematica la zi a sexualităţii ambigue, sau pe migraţia nebună care sperie guverne şi înspăimântă populații. 

Au şanse limbile din Balcani să treacă graniţa, să fie cunoscute de mai mulţi?

Nu prea. Să ne amintim cât de mici sunt ţările. Muntenegru are puţin peste 600.000 de locuitori, Macedonia - două milioane şi ceva. Ei sunt înrudiţi ca limbă, se cam înţeleg între ei, sârbo-croata cu bulgara au şi cuvinte şi asocieri prin limba originară slavă. Ei se pot înţelege mai mult sau mai puţin, ceea ce pentru noi este foarte complicat. Dar asta nu spune altceva decât că ar trebui să se facă eforturi mai mari de cunoaştere. Şi se pot face, acum toată lumea vorbeşte limbi străine mai mult sau mai puţin bine. 

Este cultura o cale de a ridica aceste ţări, unele parte integrantă a Uniunii Europene, altele încă aşteptând la poartă să intre?

Categoric este. Nici nu mai trebuie să dau exemple. Grecia este un caz aparte. Arta greacă, arta contemporană greacă lasă de dorit, dar ea rămâne prin tradiţia vechii culturi greceşti în vârful piramidei. Vrei, nu vrei, trebuie să faci apel la tragicii greci, de exemplu, şi să structurezi discursul modern ţinând cont de ce au scris ei, aşa cum nu ai cum să nu ţii cont de Shakespeare - ceva mai aproape de noi, sau de Cehov - şi mai aproape. 

Toate aceste lucruri şi aceste zone ale culturii, care sunt vii în continuare, sunt tot atâţia magneţi de a atrage energii contemporane moderne spre interpretarea creatoare a domeniului clasic. 

Nu putem aduce din Grecia, de exemplu, nicio piesă contemporană, nu a apărut nimic care să ne intereseze. În schimb poţi să aduci din Serbia, din Muntenegru, din Bulgaria unde şi-au făcut loc scriitori de prim rang. Dar e un proces în formare, care nu ştiu cât ţine şi spre ce se îndreaptă, dar fiecare din aceste ţări are dreptul la identitate, la recunoaşterea culturală în primul rând şi, prin asta, cred că şi România se poate face mai cunoscută în lume.

Unde vedeţi Academia aceasta în viitor?

Ei o văd cu sediul la Bucureşti. Cum noi avem şi problema diasporei, putem să ne adjudecăm dreptul de a avea sediul aici şi ca ţară mai mare, mai bogată, mai populată ca celelalte, lucru care, de asemenea, a fost luat în calcul. Putem vorbi de populaţia română din Grecia, din Turcia, din Bulgaria, din Macedonia. Sunt milioane de oameni care, la origine, sunt români, chiar dacă acolo sunt numiţi vlahi, sau aromâni. 

Acum avem un Minister al Românilor de pretutindeni, avem deci o structură, pe care o putem face atentă cu privire la activităţi care să ţină aproape de România aceste populații românești din diasporă. Şi, în aceeaşi măsură, putem face acolo activităţi ale acelor grupuri etnice, acelor minorităţi. De curând, în Albania au fost recunoscute minorităţile, ceea ce nu se va întâmpla niciodată în Grecia, pentru că ei nu vor recunoaşte niciodată că există minorităţi etnice care nu sunt grecești, ei considerând că toţi cei care trăiesc acolo sunt greci, ceea ce e departe de adevăr. Aromânii sunt consideraţi greci romanizaţi, turcii care trăiesc în Grecia sunt consideraţi greci muslamizaţi, la ei toţi sunt greci. 

Ei bine, în Albania, acum o lună, prin lege, au fost recunoscute minorităţile, printre care şi minoritatea română, ceea ce e un lucru pozitiv, fiind prima ţară din Balcani care susţine acest drept. Spre deosebire de ei, Macedonia îi consideră pe românii de acolo slavi, deşi ei sunt identitari latini, dar au aceeaşi politică exclusivistă ca şi în Grecia. Dar ei sunt acolo şi îşi cer dreptul la viaţă. 

Deci avem unde să ne adresăm şi de unde se pot porni activităţi care să intre în sfera de interes a acestei Academii, care acum e formată din indivizi, nu din instituţii. Am mers până acolo încât am considerat că nu trebuie să aibă mai mult de 35 de membri, cifră rostită puţin riscant, dar vom reveni pe măsură ce vom intra în amănunte. Eu am rugat pe fiecare membru să vină cu o listă de propuneri privind activităţile viitoare ale Academiei, ce are de făcut fiecare, ce ar trebui să facă şi în funcţie de aceste păreri vom hotărî mai multe.

Teatrul schimbă lumea, ca să parafrazăm motto-ul Festivalului Naţional de Teatru. Cultura, în general, schimbă lumea?

N-o schimbă la propriu. O poate schimba, prin oameni, la figurat. Cultura, care nu poate fi mărginită de niciun regim, a făcut ca în România să fie singura speranţă de care s-au agăţat oamenii pentru a se salva. Veneau la teatru pentru că numai acolo se putea da glas, chiar şi mascat, dorinţelor de libertate, de independenţă, de autonomie şi lucrul acesta s-a petrecut cu acurateţe şi în dispreţul cenzurii care nu a putut să acopere până la capăt cu răutate dorinţa oficială. 

Unde cenzura a funcţionat mai bine în România a fost la film, aici foarfeca era tutelară. Putem spune că teatrul, cultura pentru românii îngenuncheaţi de regimul comunist a reprezentat o mutaţie. S-au mutat cu toată conştiinţa lor într-o lume mai bună, pe care au avut iluzia că au şi obţinut-o în 1989, dar n-au obţinut-o decât parţial.

CREDIT FOTO: arhiva.fnt.ro

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Teatru

Ultima oră