În timpul Festivalului de Teatru Ștefan Iordache, după câteva seri cu piese vesele, comode, dinamic-comice, publicului caracalean i s-a propus un spectacol menit să dea de gândit multă vreme de acum încolo: spectacolul ”Mama”, de Florian Zeller, regia Cristi Juncu, a Teatrului Nottara, cu următoarea distribuție: Catrinel Dumitrescu (cunoscută din filmele ”Buletin de București”, ”Căsătorie cu repetiție”etc), Sorin Cociș, Rareș Andrici/Vlad Bălan, Diana Roman/Alexandra Murăruș, Bogdan Chichea și Ciprian Udriște.
Nu știm ce așteptări au avut spectatorii olteni de la această piesă ruptă total de suita spectacolelor de comedie vizionate până atunci, însă, după puterea de concentrare, respirația copiată după respirația spectacolului, trăirea intensă suprapusă pe trăirea actorilor, duc la concluzia că au ajuns, pe nesimțite, să fie conectați și implicați în trăirile celor de pe scenă.
Deși este o piesă dificilă, cu reluări și deja vu-uri (ca-n filmul ”Ziua cârtiței”), cu o granița abia perceptibilă între realitate și oniric, cu deliruri greu de contorizat și contabilizat de către spectatori, ideea centrală este simplă și din veacul vecilor aceeași: mama își iubește sfâșietor, dureros și chiar irațional copiii, ajungând, în situații excepționale, până la propria anulare existențială sau până la negarea și distrugerea a tot ce-l poate îndepărta pe copil de ea (relații amoroase, relații sociale, etc,).
Povestea pusă în scenă este, totodată, și extrem de complicată și înnebunitoare: drama unei mame ai cărei copii pleacă de lângă ea, nu răspund nici măcar mesajelor trimise lor, creând sentimentul profund de inutilitate, sfâșietoare părăsire și apăsătoare singurătate. Acesta este punctul nevralgic al problemei, punctul de unde creierul, sufletul, simțirea, brodează tot felul de situații deznădăjduit imaginare. Ba că soțul, sub pretextul unei conferințe se întâlnește cu presupuse amante, ba că fiul este acaparat fatalmente de viitoarea noră (care-și dispută propria dragoste versus iubirea maternă), ba că existența fără cei dragi poate fi anulată brutal prin ingerarea de medicamente.
În toată această nebunie (la propriu și la figurat), spectatorii abia își mai țin respirația, implicați fiind sufletește în jocul inițiat pe scenă, încă nelămuriți dacă tot ce văd este ceva real sau sunt numai o emanație a imaginației mamei, care ajunge să apeleze la un coktail de medicamente cu alcool, depășită, cu siguranță, de mentalul difuz care o domină.
Alături de ceilalți actori, Catrinel Dumitrescu face un rol de excepție, bulversând, poate, conștiința și instinctul matern al zecilor de femei prezente în sală. Ba mai mult, poate multe dintre doamnele prezente s-au recunoscut în postura mamei-leoaice, care ar jertfi orice pentru puii ei.
La finalul acestui spectacol greu de conținut, de trăiri și implicări emoționale, pe fondul unei permanente dispute între ficțiune și realitate, cu un dramatism dificil de contorizat, cei prezenți la teatru s-au descătușat într-un ropot de aplauze, chemând de multe ori actorii la bis. Și ne place să credem că cei prezenți, plecați spre casele lor vor mai avea încă multe răgazuri să reflecteze asupra mesajului piesei care abia s-a încheiat. Veniți la teatru, oameni buni!
