Ca și oamenii, orașele se nasc, respiră și îmbătrânesc. Iar dacă trecerea prin viață a primilor poate fi din când în când înghesuită într-o meschină biografie, pentru orașe oamenii au inventat muzeele. Aflat în buricul urbei, Muzeul de Istorie al Municipiului București este locul unde zeul Timp face o extensie cuprinzând oblăduitor câteva secole de faceri și prefaceri umane. Adunate în opt camere, „actele de naștere” și de evoluție ale “orașului lui Bucur” sunt așezate pe piedestale aranjate cronologic pe pereți și adăpostite în vitrine cu plăcuțe explicative. Căci fiecare descindere aici e aidoma căderii spre farmecul discret al începuturilor. După ce preț de câteva decenii a fost adăpostit în spații inadcvate, la 23 ianuarie 1959, Muzeul de Istorie al Municipiului București este inaugurat într-o nouă formă de organizare în Palatul Șuțu, de data asta o adevărată bijuterie arhitectonică a Bucureștiului. Ridicat de postelnicul Costache Grigore Șuțu, între anii 1833-1835, fostul palat era recunoscut, admirat și invidiat de întreaga protipendadă bucureșteană. Trăsuri cu câte două perechi de cai, muzici de bal, tunici cu epoleți cusuți cu fir de aur și vaporoase rochii de seară se constituiau ca fiind decorul animat al nopților celor ce se vânturau pe aici acum mai bine de un secol și jumătate. Azi, departe de aceste accesorii vii, intrarea în muzeu îndreaptă automat pașii spre impunătoarea scară desfăcută în două brațe, din holul central. Când te întorci, chipul este reflectat în oglinda adusă din Murano, montată în peretele din fața scărilor și prinsă într-un minunat ancadrament, împodobit cu medalionul sculptat în lemn al Irinei Șuțu, soția proprietarului. Dintre cele opt săli ale muzeului, doar prima, cunoscută sub numele de Salonul Roșu, adăpostește mobilierul aparținând familiei Șuțu, reîntregind astfel atmosfera unuia dintre saloanele boierești de altădată. Colecția de obiecte arheologice, aflată în cea de-a doua sală, cuprinde tezaure ale civilizației geto-dacice, podoabe, unelte din fier, ceramică și neprețuita „Zeiță de la Vidra”- capodoperă a artei neolitice de tip Gumelnița. Geneza orașului, cu tradițiile fondării sale, Hrisovul de la 20 septembrie 1459, emis de către Vlad Țepeș (prima atestare documentară a Bucureștiului), istoria medievală și modernă, organizarea administrativă, pavarea scărilor, primele instalații de electrificare (alături de primele felinare), dezvoltarea spitalelor și a Primăriei, toate sunt fragmente de fericită puctare a spațiului și timpului. Iar plăcuțele cu numele străzilor și bulevardelor de altădată amintesc îndemnul caragelian: „La bulivar’, birjar!” Ultima sală a muzeului prezintă o miniexpoziție de portrete ale foștilor primari ai urbei, care, zâmbitori sau gravi, cu mustăți uriașe și favoriți, au făcut ca, o vreme, Bucureștiul să se mumească Micul Paris.
