Istoria unui fotoreporter care, prins în “vraja și magia” călușului, rămâne fără nici un ban în buzunar. “Călușul este un joc complex, ce include misticism și realitate, liniște și repaos, muzică și muțenie, dans și ședere, umor și jale – toate în același timp. Este legământ, tăcere, explozie de zgomot, mișcare și veselie duse la paroxism și apoi iar tăcere. Este ritualul trecerii din pământ în viață, este viața trăită la maxim și apoi întoarcerea în țărâna sfântă din care ne tragem și în care inevitabil ne întoarcem. Este ritualul trecerii noastre prin viață”, scrie în cărțile de etnografie și folclor.
Acum 8 ani, împreună cu un coleg fotoreporter (născut și crescut în zona Clujului) mergem să realizăm un reportaj despre ritualul și magia călușului într-o comună din,județul Olt. Vorbisem cu primarul să aranjeze lucrurile, vătaful (oltean inimos) promite să respecte, cât își mai aducea aminte, întreaga procesiune moștenită din bătrâni, iar noi speram la un material documentar de calitate. Numai că socoteala noastră de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din târg. Călușarii bătrâni au încercat să facă steagul pe malul unei ape, au ținut între dinți frunze de nuc, pentru a nu vorbi în timpul procesiunii (despre faptul de a nu dormi cu soțiile timp de o săptămână, n-am îndrăznit să-i mai întrebăm), și-n câteva ore au terminat treaba.
Lăutarii, plictisiți sau deranjați că nu încasau nici un ban de pe urma acestei tărășenii fotografiate, ci făceau un fel de voluntariat artistic, au zdrăngănit instrumentele, cântând strict la normă, fără un acord în plus. Pe de altă parte, obișnuit cu genul de căluș de scenă, festiv, fără incantații și aură magică, vătaful a adus în trupă copii mai mult pentru efect vizual, decât pentru respectarea în sine a datinii străbune. Așa că și-au agitat bețele, și-au scuturat zurgălăii, și-au prăfuit puțin încălțămintea și-au fluturat cât mai energic panglicile multicolore de la pălării. Asta a fost tot.
După joc, prin grija primarului se face o masă acasă la vătaf pentru lăutari. Se servesc câțiva mici, se beau câteva beri și ceva vin la gheață. Primarul primește din partea muzicanților melodii la cerere. Colegul, poate ușor amețit de vin, poate pentru faptul de a nu se lăsa mai prejos, comandă și el câteva cântece, având grijă să lipească de fruntea tuciurie a acordeonistului câte o bancnotă de 10 lei. Asta de cinci ori, că numai atâția bani avea în buzunar. A doua zi: “Bă, am fost luat din căluș? Fii atent că le-am dat lăutarilor toată diurna! M-au păcălit ăia, mie nici nu-mi place muzica oltenească, că sunt ardelean! Vezi? Și să mai zici că nu-ți ia călușul mințile."
