Cum a ajuns Elena Udrea, în 1944, victima unui CRIMINAL ÎN SERIE.Tatăl lui ION RÎMARU, dat de gol, după 27 de ani, de singura amprentă lăsată pe pervazul primei femei ucise

10 Aug 2015
Cum a ajuns Elena Udrea, în 1944, victima unui CRIMINAL ÎN SERIE.Tatăl lui ION RÎMARU, dat de gol, după 27 de ani, de singura amprentă lăsată pe pervazul primei femei ucise
Destin. Nebunie. Teroare. Blestem. Soartă şi ironie. Despre cazul lui Ion Rîmaru, asasinul student la Medicină care a terorizat Bucureştiul anilor 1970, s-au scris pagini întregi. De-a lungul timpului, speculaţiile şi miturile urzite pe marginea cazului Rîmaru, i-a făcut pe mulţi să se întrebe cu ce să fi fost  vinovat Florea, tatăl lui Ion Rîmaru - pe care fiul său l-a invocat  chiar şi în ceasul morţii- pentru destinul violent şi tragic al acestuia? Răspunsul avea să-l dea însuşi timpul. Mai exact, după 27 de ani. 

Elena Udrea, prima victimă a unui criminal în serie 


Aşadar, alunecând prin labirintul vremii, al crimelor în serie şi al criminalilor celebri, dăm timpul înapoi şi ne întoarcem  în noaptea de 29/30 iunie 1944. Atunci,după cum povesteşte comisarul-şef Traian Tandin în cartea „Cazul Rîmaru“, Elena Udrea de 19 ani, (n.r.- precizăm că nu este nicio legătură între Elena Udrea, victima lui Florea Rîmaru şi politicianul Elena Udrea ) femeie de serviciu la imobilul din str. Staicovici, nr. 22 (cartierul Cotroceni) care locuia într-o cameră de la subsol, a fost ucisă în somn. Din investigaţiile în cauză a rezultat că, în seara cu pricina, victima fusese la un restaurant înmpreună cu prietenul ei Anghelache Gheorghe- militar în termen  la o unitate din Capitală, după care, în jurul orelor 23.00, el s-a întors la regiment. În acea noapte întunecoasă s-a dezlănţuit o puternică furtună, însoţită de o ploaie torenţială care a durat până în zori. Din cercetarea la faţa locului, camera în care fusese ucisă tânăra a fost încuiată pe dinăuntru, concluzionându-se că asasinul pătrunsese prin forţarea geamului de la demisol, părăsind apoi încăperea prin acelaşi loc. S-a mai constatat că asasinul nu cotrobăise prin cameră şi că absolut nimic nu dispăruse de la locul său.

Cadavrul a fost descoperit a doua zi dimineaţa de către proprietarul casei care, văzând că femeia nu răspunde la apel, a forţat uşa de la intrare, găsind-o în pat nemişcată şi fără suflare. „Investigarea anturajului victimei şi a locatarilor imobilului nu a scos însă la iveală date care să lămurească mobilul crimei sau alte împrejurări legate de săvârşirea acesteia. Negativ a fost şi rezultatul căutării urmelor respective în cazierul monodactilar, decadactilar şi palmar de la Prefectura Poliţiei Capitalei, concluzionându-se că urmele lăsate de cel în cauză nu figurau în evidenţele infractorilor înregistraţi. Deci, era vorba de un infractor primar sau care nu a trecut niciodată pe la poliţie pentru amprentare.

O singură amprentă, găsită pe pervazul victimei 


„Dar, după o atentă examinare criminalistică a rezultat că degetul arătător al mâinii stângi lăsate atât pe pervazul ferestrei de la camera victimei, cât şi pe un alt pervaz dintr-un subsol vecin, câteva urme papilare suprapuse în care s-a putut totuşi desluşi tipul desenului papilar al celui care le crease“, a mai precizat comisarul Tandin. Această singură amprentă, lăsată pe pervazul cămăruţei Elenei Udrea, avea să-l urmărească, de-a lungul vremii, pe  poliţistul Constantin Ţurai: un tip ce nu putea fi întâlnit pe indexul mâinii stângi decât o dată la 3.000 de persoane. Cu toate acestea, în lipsa altor probe, cazul a rămas cu autor necunoscut. 

Al doilea caz clasat tot cu autor necunoscut 

Istoria se repetă în noaptea de 23/24 iulie 1944, în jurul orei 2.00. Afară, o vreme identică celei din noaptea în care fusese ucisă Elena Udrea. Ploaie torenţială cu tunete şi fulgere. Femeia de 36 de ani, Ioana Maria, a fost găsită de nişte trecători , în stare de inconştienţă. Femeia era  muncitoare la o întreprindere bucureşteană. A fost transportantă la spital, însă în ciuda îngrijirilor medicale, aceasta a decedat înainte  ca anchetatorii să apuce să o interogheze în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în acea seară. Investigaţiile judiciare efectuate în cauză au stabilit că victima era o femeie căsătorită, gospodină liniştrită care locuia în cartierul Rahova. În noaptea fatală, se întorcea de la serviciu. „În urma examinării medico-legale a cadavrului s-a stabilit că urma imprimată de corpul contondent pe craniul victimei a fost creată cu un instrument similar celui cu care a fost lovit si Elena Udrea, concluzionându-se că autorul faptei ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu cea din cazul precedent“, precizau, la acea vreme, surse apropiate anchetei. Într-un final, neexistând dovezi şi nici piste care să ducă spre adevăratul asasin, cazul a fost clasat. 

Alte trei crime clasate fără identificarea criminalului 

12/13 octombrie 1944. O nouă crimă zguduie din nou Bucureştiul. De data aceasta, ceasul rău sea bate asupra  Elenei Locusteanu, zisă şi „Julieta“. În vârstă de 17 ani, de profesie coafeză, tânăra  a fost ucisă în somn cu lovituri puternice aplicate în craniu şi, pe o vreme identică celei în care fuseseră omorâte şi celellate femei (ploaie torenţială, vânt puternic).  Nici de această dataă anchetatorii nu au reuşit să dea de urma criminalului. Aşadar, avea să fie trecut la sertar un nou caz de autor necunoscut, mai exact al treilea.

În dimineaţa zilei de 12 noiembrie 1944 a fost sesizată o nouă crimă comisă, în împrejurări asemănătoare celor descrise anterior, de data aceasta o tânără de 18-20 de ani zăcând moartă într-o baltă de sânge pe locul viran situat în spatele Arenei Sportive „Venus“ (din Splaiul Independenţei, colţ cu strada Ştirbei Vodă). Deplasându-se la faţa locului, criminaliştii au constatat că victima Coroiu Rozalia, în vârstă de 20 de ani, necăsătorită, fusese atacată de asasin în noaptea de precentă în timp ce traversa terenul din spatele Arenei „Venus“, fiind apoi târâtă la locul unde a fost găsită decedată. Din această cauză, pământul a reţinut urmele de târăre ale victimei, precum şi pe cele ale ucigaşului. Investigaţiile ulterioare nu au scos la iveală date şi indicii privitoare la autor şi împrejurările omorului, astfel că, o nouă crimă a rămas cu autor necunoscut.

Şi, iată că, în noaptea de 16/17 noiembrie 1944, în strada Nouă, nr. 8 din cartierul Ghencea, o altă tânără, Vizitiu Maria, locuind într-o cămăruţă la subsol a fost ucisă într-un mod asemănător. Vremea din acea seară a fost la fel de capricioasă, ploaie torenţială şi rafale puternice de vânt , ceea ce făcea imposibilă distrugerea zgomotelor atmosferice de alte zgomote adiacente. „De adata aceasta, la plecare, făptuitorul a luat dintr-un coteţ din curte un cocoş bătrân căruia îi smulsese cu uşurinţă capul, pe care l-a aruncat în bătătură, ceea ce demonstra că individul era puternic şi avid de sânge“, scrie TraianTandin.  Nici de această dată, rezultatul anchetei nu a dus la descoperirea criminalului, aşa că, anchetatorii aveau de-a face cu al cincilea  caz de crimă cu autor necunoscut. 

Omul care nu a uitat de asasinatele din 1944 


Evenimentele ulterioare - asasinatele armate, schimbarea regimului politic, înlocuirea poliţistului etc) aveau să abată  atenţia organelor judiciare de la respectivele cazuri peste care, cu timpul, s-a aşternut inevitabil praful. Iar, cele cinci crime fără asasini aveau să nu mai reprezinte o prioritate pentru specialişti. Cu toate acestea, un singur om nu uitase şi nici nu avea să uite urma papilară bine conturară, lăsată de degetul arătător al mâinii stângi, decoperită în cazul asasinatului asupra tinerei  Elena Udrea. „Criminalistul de atunci şi profesorul de mai târziu, eminentul om de ştiinţă Constantin Ţurai n-avea să uite cele întâmplate, reţinând în memorie şi în arhiva personală acea urmă papilară bine conturată, lăsată de degetul arătător al mâinii stângi care reprezenta un tip structural excepţional al desenului papilar (întâlnit o dată la 3000 de persoane), precum şi urma palmară lăsată de palma dreapta, de asemenea cu un desen papilar deosebit“,  a explicat comisatul Tantin în cartea sa. 

La mai bine de 25 de ani de la asasinatele din 1944, apare un nou criminal în serie 

Destin, blestem sau ironia sorţii. Astfel, după mai bine de 25 de ani de la acele oribile asasinate peste care se aşternuse tăcerea , în Capitală apare un nou criminal în serie care, în perioada octombrie 1970-iunie 1971, a acţionat asemănător, cu un mod de operare aproape similar: pe timp de noapte cu ploaie torenţială, tunete şi fulgere, furtună ţi vânt puternic, în locuri dosnice şi întunecoase, individul ataca femei singure cărora le aplica lovituri puternice cu un corp dur, în zona craniului, de o cruzime rară, aşa ca şi odinioară. 

Să fie oare acelaşi asasin? Era întrebarea de pe buzele criminaliştilor, judecând după primele aparenţe. Admiţând totuşi că asasinul din 1944 ar fi avut pe atunci 20-25 de ani, în 1970 ar fi trebuit să aibă în jurul a 50 de ani, iar după dexteritatea şi agilitatea cu care acţiona criminalul deceniului VII, era imposibil să fi fost una şi aceeaşi persoană. Pentru profesorul Constantin Ţurai, ajuns între timp şeful laboratotului de biocriminalistică din I.M.L., „cazul Rîmaru“ a fost, aşa cum el  însuşi mărturisea, „un prilej de rememorare a asasinatelor din 1944“, peste care implacabil se aşternuse colbul vremi. Fiindcă puţini ştiau că profesorul nu uitase  niciodată acele amprente descoperite atunci, în cazul Udrea. Timpul avea să elucideze însă şi misterul crimelor din 1944. 

Crimele lui Ion Rîmaru aveau să îngrozească Bucureştiul 

Asasinatele lui Ion Rîmaru au îngrozit şi terorizat deopotrivă Bucureştiul anilor 1970-1971. A agresat 14 femei: pe patru le-a ucis, iar pe restul le-a violat sau a încercat să le omoare. Ataca cu un ciocan, un topor, o rangă de fier şi un cuţit. Poliţiştii l-au numit „Vampirul din Bucureşti“ după ce au constatat că sugea sângele victimelor. Multe femei speriate evitau să mai iasă din casă după ora 21.00. În acea perioadă, 6.000 de oameni au fost mobilizaţi pentru prinderea lui, dar cazul a fost rezolvat abia după ce Rîmaru a pierdut un certificat medical eliberat pe numele lui, la locul unei crime. În urma unei anchete minuţioase Ion Rîmaru a fost însă prins de poliţişti şi condamnat la moartea. Nu a uitat însă, chiar în ziua condamnării, să implore milă şi să strige faptul că tatăl său, Florea Rîmaru ar fi fost vinovat pentru destinul său de criminal. După 27 de ani aflam şi de ce, fără să ştie Ion Rîmaru îi reproşa asta celui care i-a fost tată. 

Moartea tatălui lui Rîmaru rămâne o necunoscută. Dar crimele din 1944?

Cum viaţa bate filmul, în ziua de 23 octombrie 1972, la exact un an de la executarea lui Ion Rîmaru, pe masa de necropsie a I.M.L. A fost adus cadavrul unui bărbat găsit mort în zona Gării Chitila. Nimic neobişnuit până aici. Primele informaţii  arătau că bărbatul ar fi căzut din mers dintr-un tren în împrejurări neelucidate. Examenul medico-legal a concluzionat că moartea a fost violentă şi s-a datorat unui traumatism cranio-cerebral ce se putea produce în condiţiile căderii dintr-un tren în mişcare.

„Cu ocazia autopsiei, conform regulilor şi uzanţelor criminalistice şi medico-legale au fost recoltate impresiunile digitale, palmare şi plantare ale cadavrului, întâmplarea sau poate divinitatea a făcut ca acesta să încapă pe mâinile profesorului C. Ţurai. Nu mică i-a fost mirarea când a observat că tipul desenului papilar de pe indexul stâng al celui examinat prezenta asemănări izbitoare cu urma papilară digitală lăsată de degetul arătător de la mâna stângă, găsită în urmă cu 28 de ani, în 1944! Continuând examinările şi comparările dactiloscopice au fost stabilite suficiente elemente elemente individuale de identificare care să precizeze cu certitudine că urmele lăsate cu ocazia cercetării asasinatelor din 1944 fuseserp create de Florea Rîmaru, nimeni altul decât tatăl diabolicului asasin Ion Rămaru“, explică Tandin. Adică, autorul celor cinci crime clasate în statistica poliţiei cu titulatura  „autor necunoscut“ şi care în 1944 zguduiseră Bucureştiul. Însă, un criminal pe care anchetatorii au reuşit să-l identifice post-mortem.

Reamintim că atunci, într-un singur an, cinci femei fuseseră ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autorităţile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, aşadar, de un individ fără antecedente penale. Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodată identificat. Misterul avea să iasă din nou la iveală în anii '70, atunci când seria de crime a lui Ion Rîmaru îngrozea întreaga Capitala. Paradoxal, ironia vieţii, moştenire generică sau blestem, Ion Rîmaru continuase, fără să ştie, ceea ce începuse Florea Rîmaru: crime în serie.

Tatăl şi fiul, criminali în serie 

Florea Rîmaru-  tatăl criminalui Ion Rîmaru şi şofer  de autobuz  pe liniile de noapte- a fost cel care mai mereu şi-a „protejat“ într-un mod ipocrit fiul. Sub aparenţa faptului că îi oferea sprijin şi libertate băiatului, Florea îşi luase de mult mâna de pe el, manifestând un dezinteres total în legătură cu bestia care devenise Ion. Deşi cunoştea o serie de jafuri şi violenţe comise de fiul său, nu numai că nu a luat atitudine, ci l-a sfătuit cum să ascundă obiectele şi banii furaţi.A fost omul pe care Ion Rîmaru l-a pomenit înainte de execuţie, strigând că tatăl său este vinovat de tot ce i s-a întâmplat lui. Mai mereu violent cu soţia pe care o bătea în faţa copiilor, Florea Rîmaru a fost cel care i-a creat lui Ion cel mai bun climat pentru a se transforma într-un criminal.

Mama lui Rîmaru: „Viaţa lui Ion a luat-o pe căi greşite, după ce băiatul a rămas în grija tatălui“

Mama lui Râmaru a povestit în faţa anchetatorilor că a presimţit, după cum îl văzuse, ultima oară pe fiul ei, că el nu e bine. Şi bunica acestuia spunea îngrijorată că are privire de criminal. Femeia a mărturisit şi faptul că viaţa lui Ion a luat-o pe căi greşite, după ce băiatul a rămas în grija tatălul, un om foarte dur şi violent.„Nu mă miră că Ion a ajuns aici. De vină este numai taică-său. El nu a avut grijă de Ion. De ce, ceilalalţi doi băieţi, care sunt sub ocrotirea mea, nu au luat-o pe căi greşite?“, a mărturisit mama lui Râmaru, în faţa anchetatorilor. Întrebată cu cine seamănă băiatul ei, femeia a răspuns că cu taică-său. „Florea este un om foarte dur şi foarte violent. Cât am stat cu el, aproape că nu era zi de la Dumnezeu să nu mă bată, iar copiii vedeau toate scenele“. 

Ce blestem trebuie se fi bătut asupra familiei Rîmaru, în condiţiile în care  şi tatăş şi fiul au ajuns criminali în serie. Singura deosebire: Ion Rîmaru, fiul, a ajuns în faţa plutonului de execuţie, în timp ce tatăl a murit, la un an după execuţia fiului, în condiţii suspecte, scăpând de anchetele justiţiei. Nu ştim dacă şi de justiţia Divină. 

Alte stiri din REPORTAJ

Ultima oră