Coala albă de hârtie

Coala albă de hârtie:
ce ispită, ce provocare!
Uneori e albul avântat,
albul acela care începe
să-ți curgă prin vene.
E distilarea,
e fotosinteza cuvântului.
Simți fiecare literă
cum îți curge prin sânge.

Iar cuvintele
vin de la sine.
E fotosinteza
cu lumina din tine
care caută o cale de evadare
printr-o literă,
printr-o respirație,
printr-un cuvânt,
printr-un suspin,
printr-un țipăt.
Și o simți până la nervură
cum te părunde,
cum te inundă,
cum te cotropeșe
și te face să o scrii.

Nu-ți mai trebuie inspirație,
nu-ți mai trebuie orgoliu
și nici împotrivire.
E de-ajuns să o lași
să te transcrie
pe albul imaculat.
Ce ispită, ce provocare!

Dar atunci când nu poți
să găsești prin tine
nici măcar un punct,
albul tace.
E mut și doare.
Nici instinctul aproape
că nu te mai salvează.

Coala alba
devine o disperare.
Disperarea
celor două puncte
care nu sunt urmate
de nimic.

Și atunci
se frânge în tine albul
și se transformă
într-o prăpastie,
pe care ai putea s-o treci
cu o virgulă
sau să n-o treci
niciodată…

Ce ispită, ce provocare,
dar și ce hău
poate să fie
coala albă de hârtie...