Maria Gheorghiu şi zvâcnirile perlei

11 Apr 2016 | scris de Clara Margineanu
Maria Gheorghiu şi zvâcnirile perlei

Eram pe fugă, i-am lăsat o carte de vizită. Peste câteva zile mi-a telefonat. O văd venind, cu o geantă mare de voiaj pe un umăr şi chitara pe celălalt. O fată sensibilă, chinuită de propriile-i căutări, temerară, ambiţioasă. Ne-am împrietenit brusc. Acum, privesc retrospectiv şi memoria îmi livrează multe, splendide, intense amintiri. Îi datorez Mariei, descoperirea Banatului montan, al Reşiţei, oraşul cu poeţi, întâlniri memorabile şi cântece scrise împreună, în nopţi de descântec. Am avut, cumva, un destin comun. Prima ei casetă, ,,Lacrimi în flăcări” şi prima mea carte, ,,Actul Întâi sau Cupa cu Iluzii” au apărut în acelaţi an, 1995. De atunci, ne-am însoţit în momentele esenţiale din parcursul celor două decenii.

Uneori, o priveam de la distanţă, bucurându-mă pentru succesele ei trudite şi binemeritate. Alteori, îi simţeam zbaterile şi zvâcnetul de scoică, de foarte aproape. O ştiam plângând în hohote şi ştiam că acela era preţul. Maria Gheorghiu nu se preface atunci când strigă, se zbate, i se pare că nu mai poate. Nu a încercat ,,să pară” ci ,,să fie”. Florile ei de vârtej, curcubeele, porţile îngheţate sunt bucăţi de destin, transformate în cântec. A fost comentată că e aşa şi pe dincolo, că prea îşi etalează sfâşierile, că face din rană spectacol public. Poate că este şi aşa. Ştiu, însă, că nu minte. Suferă, plânge, iubeşte, compune şi cântă cu aceeaşi forţă. Poate că doar aşa îşi adună puterile. Se regăseşte şi se ridică, întotdeauna, verticală şi senină, pentru că are de-a stânga şi de-a dreapta îngeri puternici. Este, aşa cum spune, ocrotită de Fecioara Maria. Destinul său artistic este cel mai puternic argument. Cântă pe versurile unor poeţi născuţi, nu făcuţi. Spun acum, doar Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Adrian Păunescu, Ion Chichere, Aurel Sibiceanu... Cântă pe versurile sale, smulse cu strigăt din propria-i viaţă. Este realizator la Radio România, unde îşi pune egal în valoare colegii, cei foarte cunoscuţi şi cei ascunşi, încă, la umbra modestiei sau a lipsei de şansă. S-a construit prin repere, modele, valori şi admiraţie. Şi a izbândit. Pentru cei care o cunosc doar din cântece, zâmbete şi apariţii televizate, spun că Maria Gheorghiu este un om cu trăiri paroxistice. Mă gândesc, uneori, că nu şi-a dorit să simtă atât de intens durerile şi trădările lumii. Pe celălat versant, urcă şi puterea de a se bucura, de a iubi, de a se extazia, de a şlefui perle din zbaterile scoicii.

Scriu despre ea, acum, după 20 de ani. Prietenia noastră, prietenia dintre două femei care se căutau, fiecare pe sine, se lăsau muşcate de dinţii vremurilor şi mângâiate de adierile destinului, a fost încercată. Ni s-au injectat gâlcevi, ne-au locuit percepţii deformate. O singură dată, m-a făcut să sufăr. Spun toate acestea, pentru că nu cunosc mulţi oameni, capabili să spună ,,regret, iartă-mă, am greşit”. Maria Gheorghiu a făcut acest lucru, în direct, într-o emisiune la radio. Mi-au căzut căştile de pe urechi. Preaplinul trăirii sale a dat, atunci, pe dinafară şi a spus-o. Răul are, până la urmă, puteri limitate. Are doar atâta putere câtă îi dăm noi. Maria Gheorghiu este deasupra anotimpurilor de furtună. S-a limpezit, e împăcată cu viaţa, îşi desăvârşeşte, în fiecare zi, menirea. Şi, dacă mă credeţi pe cuvânt, e mai frumoasă acum, decât cu 20 de ani în urmă. E altfel de frumoasă, acum lasă lumina să îi râdă în privire. Ştie, înţelege mai mult decât spune şi lasă cântecele să încarce cu bogăţie, văzduhul. Şi oamenii. În aplauzele mulţimii, mi s-a părut, cândva, că o zăresc pe Regina Maria. Îl văd, alteori, zâmbind, pe Eusebiu Ştefănescu, actorul care credea că ,,doar prin Poezie te poţi ridica la Cosmos”, alături de care Maria, a realizat nenumărate spectacole. Zbaterile cotidiene ale artistei se întorc în belşuguri de emoţie şi cântec. Maria Gheorghiu este un destin cu har.

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Muzica

Ultima oră