Lucian Teofil Boar şi arta de a fi fericit

29 Apr 2016 | scris de Clara Margineanu
Lucian Teofil Boar şi arta de a fi fericit

Cu nişte ani în urmă, un prieten comun mi-a spus: ,,Vino astă seară să auzi o voce nemaipomenită de tenor!” Spectacolul urma să fie la ,,Gyuri s Pub”, clubul azi nu mai există. În concert, Leo Iorga şi Trupa ,,Pacifica” iar vocea despre care vorbea Vali, era a lui Teo Boar. Pe care aveam impresia că îl cunosc, chitaristul teribil pe care l-am văzut toţi, alături de mari artişti, între care Mircea Baniciu, Ioan Gyuri Pascu, Vlady Cnejevici.

De fapt, nu îl cunoşteam. S-a apropiat de masa noastră, în seara aceea, într-un halou de lumină. Zâmbet, efervescenţă, gentileţe şi bunăvoinţă. Teo Boar, despre care scriu acum, pentru că este unul dintre oamenii care echilibrează cantitatea de bine şi frumuseţe din jurul nostru. Da, l-am auzit atunci cântând arii de operă şi s-au cutremurat pereţii minţilor şi sufletelor noastre. De atunci, viaţa a fost generoasă şi, în darurile clipelor rare care trec cu rost, s-a întâmplat să îl văd şi ascult de multe ori. Prin oraşe, festivaluri, cluburi, întâlniri lungi, prieteneşti, în care, vorba poetului Ioan. Es Pop, ,,Viaţa se bea şi moartea se uită”. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om ca Teo. Pozitiv, iubitor de semeni până dincolo de dincolo, împăcat cu sine, determinat, firesc, plin de umor. Este incapabil să spună vreo vorbă rea despre cineva.

Îmbracă poveştile într-un haz nebun, mai ales pe cele în care oamenii au şi colţuri sfărâmate. Priveşte, însă, spectacolul lumii cu detaşare binevoitoare şi proiectează peste întâmplări o lumină caldă. Pe scenă, este aproape în transă, stare pe care o transmite celor din jur. Concentrat şi, în acelaşi timp, sigur pe sine, pentru că Teo cântă cu firescul cu care respiră. Este unul dintre cei în preajma căruia vrei să fii, doar ca să te simţi mai bun şi să îţi aminteşti cât de frumoasă este viaţa. Pentru mine, Teo Boar este o continuă, benefică mirare. De unde are aceste rezerve? Câtă fericire a acumulat de-a lungul timpului, pentru a avea de unde să dăruiască imens, intens şi constant?

Nu îmi intră în cap că este născut în 1965, pentru că fiinţa lui e ruptă din basmul ,,Tinereţe fără bătrâneţe”. E frumos ca un prinţ şi pentru că se poartă ca un prinţ. Până la urmă, nu contează că nu îşi cunoaşte descendenţa îndepărtată, nici originea numelui rar, Boar, pentru că suntem doar ceea ce putem deveni. Teo şi-a construit destinul. Privindu-l, mi se pare că păstrează candoarea copilului de şapte ani care învăţa să cânte la vioară. Şi entuziasmul preadolescentului de doisprezece ani care lua pentru prima dată în braţe chitara. Amfora lemn care i-a devenit parte a fiinţei, prin care descântă sunete neverosimile, în vibraţii tulburătoare.

Nu e întâmplător că are alături, oameni lumină. ,,Cum v-aţi găsit, cum de aţi rămas atât de frumos alături, într-o poveste înşurubată în artă şi viaţă?” îl întrebam recent, vorbind despre colegii săi excepţionali. Modestia lui Teo Boar este ieşită din comun, mai cu seamă în vremurile acestea, în care valorile şi reperele sunt nedrept amestecate cu măşti de hârtie. Mă gândesc la Teo şi îmi spun că da, am întâlnit artişti fericiţi. Este unul dintre cei care a ales să fie fericit. Este şi aceasta o artă. Fericit alături de şi împreună cu prietenii şi colegii săi. Ca instrumentist într-o trupă, îţi asumi , cumva, condiţia de plan secund. E drept, Teo Boar cântă în trupe ,,Premium”: ,,Pasărea Colibri”, ,,Mircea Baniciu Band”, şi ,,Ioan Gyuri Pascu &The Blue Workers”, ,,Pacifica”. În toate aceste componenţe îl are alături pe inegalabilul claviaturist Vlady Cnejevici. Cum spuneam, împreună cu artişti de primă mărime. În formule în care, fiecare este el însuşi, fiecare este un centru.

Îi spun abia acum, că m-am simţit mică, mică de tot, într-o noapte splendidă la Calafat, când, alături de Gyuri Pascu (poet ascuns la umbra splendidei sale modestii), Vlady Cnejevici şi alţi prieteni de lumină prin viaţă, la o masă lungă de lemn, am început să recit. Nu ştiu ce m-a apucat, dar ştiu că Teo mi-a însoţit versurile cu acordurile sale sonore. Spontan, fără regie, de dragul clipei ce tocmai trecea, odată cu noi. Mi s-a părut că acelea sunt segmentele de viaţă care contează şi care nu sunt scrise în CV. Mi s-a părut că poezia şi muzica nasc prietenia.

L-am văzut în aplauzele mulţimii, l-am văzut cu mâna la inimă, în gest de reverenţă faţă de public, l-am văzut aproape încurcat de graţia divină care îi era dăruită. Teo Boar are îngeri puternici, de-a stânga şi de-a dreapta. Îmi imaginez că stă, uneori, cu ei la taifas. Că din acele adieri de aripi îşi ia puterea de a răspândi în jur iubire şi lumină.

Lucian Teofil Boar este un destin cu har.

Alte stiri din Muzica

Ultima oră