O zi din minunata viață nouă!

09 Aug 2021 | scris de Marian Nazat
O zi din minunata viață nouă!

O zi ca oricare alta, dintr-o vară cu toane belalii. Ar trebui să-mi pregătesc o pledoarie, cu toate că... În fine, mă  hotărăsc anevoie și-n cele din urmă iau la mână un teanc de hârtii. Una este un comunicat al Departamentului de Justiție al SUA, cu un conținut năucitor: toți funcționarii Băncii Mondiale beneficiază de imunitate  de jurisdicție pentru acțiunile executate în calitate oficială, exceptând situația în care organizația  renunță la acest privilegiu. Vasăzică, asasinii economico-financiari, tocmiți să lichideze țările silite să le contracteze cinismul, sunt imposibil de băgat între copertele dosarelor penale ! Azvârl cât colo maldărul de celuloză și trag o înjurătură neaoșă,  inspirat și de pantoful cu gaură în talpă a boss-ului de deunăzi  al băncii cu pricina. Rămân suspendat secunde bune - rele de fapt - și privesc furios în tavan, căznindu-mă să mă detașez de pârdalnica realitate. Renunț și am proasta inspirație să deschid televizorul. Nimeresc la un program de știri taman când un bețivan, surprins în flagrant de nepurtare de mască, este trântit pe pardoseala supermarket-ului  de doi vajnici polițiști locali. „Nu mișca !” îi strigă tunător organele excitate la maximum. Mușteriul afumat bine se zbate din răsputeri și ceea ce urmează face cât un episod din  seria cu B.D. „Ai COVID?” cade întrebarea-ghilotină a purtătorilor de pulan electric și scena  mă trimite implacabil la neamul lui Pristanda. Eternul și fascinantul Pristanda... Închid cutia de zgomote propagandistice și apuc de pe noptieră culegerea de eseuri Adevărul în căutare de Minister, însă mă pleoștesc dintr-odată. Autorul, colegul meu Florentin Țuca, mă pocnește în moalele capului cu un motto în stare să mă condamne pe viață la pesimism. Cică „temerea lui Orwell a fost că se va ajunge la interzicerea cărților. Temerea lui Huxley a fost că vom trăi timpurile în care nu vor mai exista motive pentru interzicerea cărților, întrucât nu va mai fi nimeni interesat să citească vreuna. Orwell a anticipat că vom fi privaţi de informaţii. Huxley a anticipat că ni se va da atât de multă informaţie, încât vom fi reduşi la pasivitate şi egoism. Orwell s-a temut că vom ajunge să trăim timpul în care adevărul ni se va ascunde complet. Huxley s-a temut de vremea în care adevărul va fi scufundat într-un ocean al irelevanțelor. Orwell s-a speriat la gândul că vom deveni o cultură captivă. Huxley s-a speriat că vom deveni o cultură trivială (...) marcată de un infinit apetit pentru distracții.(...) Pe scurt, Orwell şi-a exprimat temerea că ceea ce urâm ne va distruge, iar Huxley - că ne va ruina tocmai ceea ce iubim.”[1] O sinteză mai potrivită a vremurilor turbate   pe care le trăim nici că se putea! Oricum, volumul apărut recent la Universul Juridic are toate ingredientele unei opere orwelliene  de cea mai bună calitate  și, după lecturarea ei, înțelegi  altcumva locul și rostul tău în lumea experimentelor sinistre de azi. Cum  simt  că vă cam îndoiți, vă dau un singur citat pilduitor: „În plus, în practica de la noi, sub pretextul  nevoii de apărare în fața «virusului ucigaş», principiul constituțional al sacralității drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi al limitării acestora doar în situaţii excepționale şi doar în temeiul legii a fost terfelit în fel şi chip (bun subiect de detaliat într-o analiză tehnică separată). Întâi, printr-o confuză asimilare cu «legea» a ordonanțelor emise de Guvern, procedeu tratat de Curtea Constituţională într-o manieră echivocă; pe urmă, prin acceptarea unui soi de delegare către autorități administrative şi către tehnocraţi locali a competenţelor de restrângere de drepturi fundamentale; în fine, prin înscăunarea acestor restricții şi limitări ca norme de zi cu zi şi prin trista lor transformare din excepții în reguli (în acord cu recomandările «obligatorii» ale OMS), prescripții acceptate tacit, ca atare, de majoritatea covârşitoare a semenilor noştri, iubitori, declarați şi înflăcăraţi, nu-i aşa?, ai statului de drept. Având în vedere asemenea tendințe, ne reîntoarcem, cu speranță, privirea către Parlament, care, conform Constituţiei, este «unica autoritate legiuitoare» a țării [art. 61 alin. (1)], calitate în care ar trebui să fie întâiul gardian al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetățenilor români. Din păcate însă, ce vedem în fața ochilor este nu forul suprem al puterii poporului, nu garantul de neclintit al statului de drept şi nici expresia în acţiune a suveranității naționale. Ceea ce ni se arată privirii sunt nişte ziduri de palat al parlamentului- fără-de-Parlament şi casă a poporului fără-de-casă, relicve arheologice ca de cetate de scaun a Sucevei, iluminate nocturn şi reflectate-n vederi turistice şi timbre poştale. Vă invit să păstraţi o ilustrată cu imaginea acestor ziduri. S-ar putea ca ea să reprezinte ultima amintire a unui regim numit al «democraţiei reprezentative», atâta cât a fost, cu bunele şi cu relele lui, ca zonă de tampon între dictaturi. Să dea Domnul să mă înşel !” Mă tem că nu te înșeli  deloc, Florentin, deși tare mă rog să nu fie așa !

           Abandonez cartea și mă uit la meciul de fotbal al Ucrainei cu Macedonia de Nord. Între  fazele plicticoase răsfoiesc Gazeta Sporturilor și aflu că pe tricourile vecinilor din nord-vest au fost brodate cuvintele ațâțătoare „Glorie Ucrainei ! Glorie Eroilor !”, chiar lângă conturul țării, incluzând, desigur,  Crimeea (anexată de ruși în 2014) și regiunile Donețk și Lugansk  (controlate de separatiștii pro-Kremlin). Mesajul belicos a stârnit  rumoare, iar ecourile n-au întârziat prea mult, americanii transmițându-le o epistolă cu un conținut  de încurajare și solidaritate: „Adorăm acest nou look. Glorie Ucrainei !” Mama ei de politică ! Cancerul ăsta a pătruns peste tot, nimic n-a rămas  neinfestat ! Pe pagina porno, găsesc ceea ce caută microbiștii, probabil, că altfel  cotidianul nu le-ar tipări cu litere să-ți scoată ochii. Ei bine, iată câteva secrete ale educației sexuale valabile la orice vârstă: „Cum să fii mai încrezător în dormitor”; „Fii un maestru în arta masajului erotic”; „Senzații tari în cuplu ? Faceți asta pentru partide multiple și satisfacție totală!”; „Sex  după o pauză lungă - la ce să te aștepți ?”; „1 gel pentru bărbați = 7 beneficii  în dormitor. Atenție ! Cu ajutorul acestui produs vei experimenta un nivel superior de posibilități sexuale. Plus 6 cm. Cu 42 de minute mai mult. De 4 ori la rând”; „Care este explicația erecțiilor matinale?”; „Iubesc  o fată, dar mi-e tare frică să fac sex cu ea. Ce mă sfătuiți ?” Să suni  un prieten, amice !

          Abandonez sportul și încerc altceva, atras de titlul materialului publicat, sub semnătura profesorului Radu Carp, în  revista  QMagazine din iunie: Partidele digitale: de la extaz la agonie.  Partide digitale? (Partide politice, nu vă gândiți la prostii !) Ptiu, drace, ce-or mai însemna și astea? Mă lămuresc mintenaș, „explicaţia o oferă ştiinţa politică. Paolo Gerbaudo, în lucrarea sa «The digital party. Political organization and online democracy», apărută în 2019, consideră că ne aflăm în era partidelor digitale, care promit o transformare radicală a democrației. Cuvintele – cheie ale acestor partide sunt: deschidere, transparenţă, reacţie, schimbare, conexiune, comunitate.

            În această categorie intră Podemos, M5S, France Insoumise a lui Jean – Luc Mélenchon, precum şi partidele piraţilor care au avut o apariţie meteorică după criza financiară din 2008-2009.  Aceste partide propun un nou mod de organizare politică internă, ultra-democratică, promiţând realizarea unei participări politice intense în interiorul partidului şi în societate, în general. Criza financiară din 2008 – 2009 a generat o cerere foarte mare pentru transformarea participării politice. În societățile democratice a apărut un nou fenomen ulterior crizei, ceea ce Gerbaudo numeşte «outsideri conectaţi». Este vorba de persoane care au un acces la Internet superior mediei, sunt sensibili la problemele economice şi sociale, au un nivel de aşteptare foarte ridicat din partea politicienilor şi sunt profund dezamăgiți de ceea ce se întâmplă în viaţa politică.

            Partidele digitale se consideră a fi exponenții acestei categorii sociale, multă vreme tăcută. Potrivit lui Gerbaudo, inițial, partidele erau de masă, după care, la începutul anilor 1990  a apărut «partidul televiziune», partidul care pune în prim-plan aparițiile media, chiar fără nicio substanță (primul astfel de partid a fost Forza Italia al lui Silvio Berlusconi).

            Când televiziunea a fost înlocuită treptat de oligopolurile big tech de tip Facebook sau Twitter, s-au creat premisele favorabile apariţiei partidelor digitale. Acestea au redus drastic numărul celor angajaţi în staff-ul tehnic, au adoptat un mod de comunicare online specific propriilor membri şi au creat iluzia democraţiei interne absolute. În realitate, aceste partide nu au reuşit să se desprindă de ceea ce Roberto Michels definea în 1911 a fi «legea de fier a partidelor»: orice partid are tendinţa de a fi oligarhic. (...)

            Într-o lucrare publicată în acelaşi an («Il Principe digitale»), alţi doi politologi italieni, Mauro Calise şi Fortunato Musella, analizează ceea ce numeşte «Principele digital»: liderul de partid din epoca «web-populismului», consecinţa ultimă a fenomenului de personalizare a politicii care se manifestă în epoca modernă.

          Ne aflăm în perioada democraţiei virtuale în care apare «Principele digital» parte a unui «ecosistem digital» din care mai fac parte şi partidele pe care Calise şi Musella le denumesc «cyberocratice» (combinaţie între aspectul digital şi autocraţia, specifică structurii interne a acestor partide). Cei doi autori consideră că tendinţa de personalizare a politicii va continua, iar liderii acestor partide se vor afla multă vreme în competiţie cu cei ai partidelor tradiţionale care vor fi de asemenea în favoarea personalizării politicii.(...)

            Internetul a produs o segregare, cetăţenii au tendinţa de a se grupa în «bule» proprii, cu aceleaşi simpatii politice, pierzând contactul cu realitatea. Alegătorii se pot refugia foarte uşor în «bula» unui partid pe un website sau o pagină de Facebook, refuzând deliberat orice informație care vine din partea altor partide şi care le-ar putea schimba opiniile politice.

            Algoritmii personalizați dezvoltați de Facebook sau Google sunt programați astfel încât perspective contrare celor împărtășite de unele persoane devin foarte greu disponibile sau dispar cu totul. Dacă un alegător al Partidului Democrat din SUA va căuta date despre un politician al Partidului Republican, va găsi mai degrabă știri din surse de informare democrate şi mai puţin din surse republicane. Astfel, actorii din oligopolurile big tech favorizează prin aceste filter bubble, ceea ce cei doi autori numesc «balcanizarea digitală» a surselor de informare politice. Un alt politolog italian, Damiano Palano, a mers şi mai departe afirmând într-o carte publicată în 2020, intitulată «Bubble democracy. La fine del pubblico e la nuova polarizzazione», că existenţa unui număr din ce în ce mai mare de «bule» politice online duce la o «democraţie de bulă» («bubble democracy»).

            «Democraţia de bulă» este contextul perfect pentru apariţia partidelor digitale. Cu toate acestea, partidele digitale intră în declin, aşa cum la sfârşitul anilor 1990 «partidele televiziune» începeau să nu mai fie în prim-planul vieţii politice. Explicaţia este aceea că afirmația lui Roberto Michels din 1911 este valabilă şi astăzi: orice partid se naşte democrat, pentru a deveni autoritar. Atunci când lipsa de democraţie internă este sesizată de membrii de bază, se trece de la extazul apariției unui nou partid anti-sistem la agonia lui, care ulterior dispare sau devine un satelit al partidelor tradiționale. ”

            Democrație de bulă, viață de bulă... Bine ai revenit printre noi, dragul nostru Bulă ! Bleah, nu că trăim în cea mai minunată dintre lumi?

         

 

 

 

[1] Neil Postman, Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business

Alte stiri din Mass Media

Ultima oră